La 30 de ani de la acea zi – aceea în care am sărbătorit Nașterea Domnului și moartea tovarășului simultan, am simțit nevoia să vedem ce cred “tinerii din ziua de azi”, împreună cu o australiancă originară din Kenia. Tânăra a trecut, pe rând, prin umilință, supriză, privilegiu și empatie în vizita la Muzeul Traiului in Comunism
Când urci scările unui bloc comunist de 4 etaje, din cele mici și strâmte, te trec multe. Mirosul parcă neschimbat, ceva între tocăniță, naftalină și sarmale; florile exilate din apartamente, care crează jungla atârnată de la ultimul etaj; plasticul verzui care acoperea mâna curentă a balustradelor; uscătorul de la 4 și placajul ușilor care se exfoliază. Odată teleportați în muzeu, am putea continua cu zugrăveală zgrumțuroasă însă nu căutăm să resuscităm nostalgia celor care au peste 30 de ani, ci mai degrabă să vedem ce simt acei care nu au avut nicio treabă cu comunismul românesc. Așa că am adus în vizită la Muzeul Traiului în Comunism un milenial care locuiește la „paișpe” mii (14.000) de kilometri distanță. Și s-a născut în Kenia.
Australianca Patricia Mang’ira are 21 de ani și nicio treabă cu comunismul. A citit despre el la școală și cam atât, iar în drum spre The Museum of Living in Communism ea a zis „cool” și deja se gândea la cafeaua de acolo. Era totuși dimineață, chiar dacă ceasul bătea spre 11. Acum 30 de ani, 29 era tot duminică și imi imaginez cum oamenii își curățau daciile de omăt la fel ca acum. Ghidul nostru se recomandă Nichi – este tatăl owner-ului de muzeu, Raluca Feher, fostă jurnalistă, actuală scriitoare, călătoare, advertiser, etc. Ca un copil cuminte și bine crescut, Patricia a început călătoria în apartamentul-muzeu cu un interes plin de complezență, pe care „tinerii din ziua de azi” – ziua politically correct, mai exact – și-l cultivă cu mult talent.
De la pufuleți românești la soia vegano-capitalistă
Nichi rupe binișor engleză și încearcă să o introducă în atmosferă. Ne părăsim hainele în hol și pornind turul din „sufragerie”, unde tânăra intră în contact cu cafeaua mult așteptată. E vorba de un borcan de nechezol care miroase tare bine. Mobila veche și îngrămădită face o horă în jurul masei care tronează inutil în mijlocul camerei. Apartamentele comuniste erau oricum mici și îngrămădite, dar cumva românii țineau să le umple. Dacă nu te frecai de un bufet sau o comodă în drum spre fotolii, ceva nu era „cum trebuie”. În bucătărie suntem serviți cu pufuleți, pe care gazda noastră îi atribuie exclusiv geniului românesc. Îmi vine în minte eternele discuții despre sarmaua românească și mititelul nostru inventat din greșeală, dar mă întrerupe Patricia. „Am mâncat așa ceva în Kenia”. Povestim despre raționalizarea hranei și energiei din anii 80 adunați la gura aragazului Arctic, care altădată era și sobă pentru tot apartamentul– până nu scădea presiunea la gaz. Ne aducem aminte de bidoanele cu apă fierbinte plasate strategic sub plapumele grele – Patricia pare că știe despre ce vorbim. Mai aducem vorba și despre dieta Omului Nou– cel socialist și amintim de salamul cu soia. Soia care este mâncare de bază pentru veganii și vegetarienii capitaliști sau nu.
S-a dat și video
Inspectăm baia, facem o poză și mergem în dormitor. În dormitorul mare. Aici, un televizor Diamant face furori: are un VCR deasupra, adică nu ești un călător oarecare în comunism, ci unul care a nimerit bine. Nu prea găseai „să se dea video” prin toate apartamentele. Niki apasă pe „Pornit”, televizorul face mii de purici. Atunci este scos „selectorul” din locașul lui, iar rotița canalului 6 este gâdilată până când apare celebra imagine rotunda cu patrulatere și dungi gri. Imaginea se dă peste cap. Puțini știu că acea imagine care ne bântuia televizoarele la începerea transmisiunii tv este de fapt un „tv colour test pattern”. De trei ori “beep-bep” și încă puțin „fine tuning” de rotiță și imaginea este stabilizată. Sigur că eu îmi amintesc de câți pumni primea „peste cap” Sirius-ul bunicului și îi explic onomatopeic toate astea Patriciei. Gazda apasă play la VCR și după un bobârnac la ecran apare într-un final Ceaușescu. „Dragi prieteni și tovarăși…” – știți voi. Patricia s-a așezat pe canapea și a scos Iphone-ul, ca să-l prindă pe Ceaușescu. Ironic, nu? Acum 30 de ani ultimul lucru la care te-ai fi uitat la video ar fi fost Ceaușescu…
Atunci te tundeai, acum bagi botox
Mai discutăm despre fabrica de camioane al cărei turn se vede încă pe geam și cum blocurile astea au fost construite special pentru ea, prin anii 70. Unele într-o singură săptămână. Eu nu mă gândesc decât la ultima șțire despre Nicolae, cel care a cumpărat fabrica în anii 2000, fraierindu-și colegii de partid. Știrea zicea că Nicolae a ieșit de la închisoare, e un om liber și și-a pus botox la riduri. Apoi, în dormitorul mic, lampa „home-made” realizată în fabrică de către un muncitor a purtat discuția prin subiectele consacrate: penuria generată de plata datoriei externe, partidul care te vrea tuns, muncitorii care furau și atunci dar și acum, camaraderia circumspectă (vecinul putea fi securist) și bancurile despre partid.
How dare you, Ceaușescu?
Mai tîrziu, Patricia a venit cu impresii. „Totul era cât se poate de real și de brut, nearanjat. Heartbreaking. A fost o lecție despre umilință, presărată cu suprize. Privilegiu pentru că am putut simți toate lucrurile astea și empatie – pentru cei care au trecut prin comunism. Am încercat cumva să mă pun în papucii lor. Și mi-am dat seama cât este de necesar să cerem mai mult nu doar de la liderii noștri, ci și de la noi. Noi punem foarte multă presiune și avem așteptări de la politicieni fără să ne îmbunătățim noi comportamentul. Dacă tragem linie vedem că comunismul a fost spălare de creiere, dar până la urmă oamenii au fost mai puternici decât conducătorul lor”.
Comunismul românesc poate fi deprimant, dar Patricia a văzut și alte forme de privare. „Eu am trait anii post-dictatură în Kenia, dar părinții și rudele mele mai în vârstă l-au prins din plin. Înțeleg oarecum o parte din glumele care se făceau atunci. Pe de altă parte, trăind într-o țară din lumea întâi am văzut că există sisteme care funcționează și mă inspiră să îmi doresc mai mult”.
Patricia Mang’ira este sigură că generația ei nu va mai înghiți asemenea abuzuri. „Uite cum mișcarea de acțiune climatică a cuprins întreaga lume!”, exemplifică ea.
