Unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti a fost Ion Gavrilă Ogoranu, liderul partizanilor din Munţii Făgăraş. A rămas în istorie drept omul care a fentat securitatea comunistă timp de 28 de ani. Arestarea sa s-a produs la Cluj, dar Ogoranu a fost salvat de la moarte de preşedintele american Richard Nixon.
În ziua de 29 iunie 1976, Ion Gavrilă Ogoranu era capturat de forţele Securităţii, în timpul uneia din incursiunile sale clandestine la Cluj.
Începând din 1948, timp de 28 de ani, liderul rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului devenise cel mai căutat om din România. Timp de 7 ani, între 1948 şi 1955, el a acţionat în cadrul grupului de partizani al cărui lider a devenit. După destructurarea acestuia de către Securitate, Gavrilă şi-a petrecut alţi 22 de ani, din 1955 până în 1976, ascuns în casa văduvei camaradului său ucis în închisoare, Petru Săbăduş, la Galtiu, în judeţul Alna. Ion Gavrilă Ogoranu avea două condamnări la moarte în contumacie.
Pe capul său se pusese un preţ uriaş, iar conducerea Securităţii considera capturarea sa o miză de prim interes. “Începând din ziua de astăzi, urmărirea lui Gavrilă constituie cea mai serioasă problemă a muncii noastre. Gavrilă este nu numai un fugar, ci este şi un conducător legionar, în jurul lui se creează un mit, şi acesta este un om tare. Trebuie să se muncească serios pentru prinderea lui”, afirma colonelul de Securitate Pavel Aranici în 1960.
Dosarul său de urmărire conţine peste 11.000 de file, cuprinzând un şir continuu de acţiuni operative desfăşurate pe tot cuprinsul ţării şi peste hotare, în rândurile exilului, cu un singur scop: prinderea lui Ion Gavrilă. Sute de oameni care în decursul existenţei lor şi-au intersectat destinele cu cel al luptătorului făgărăşean, familie, rude, prieteni, colegi de şcoală, liceu sau facultate, camarazi din armată, fete care au schimbat chiar o vorbă în tinereţe cu el, toţi au devenit obiective urmărite permanent de Securitate.
Portretul său robot, realizat de specialişti în antropologie (singurele fotografii cu Gavrilă datau din anii 1940, cu 30 de ani în urmă) fusese dat pentru observaţie tuturor gărilor, oficiilor poştale, ocoalelor silvice din România. Toate unităţile teritoriale ale Securităţii şi Miliţiei aveau în vedere “problema Gavrilă”. Securitatea nu putea şti nici măcar dacă trăieşte sau a murit, de mai este în ţară ori a reuşit să treacă în Occident. Iar acest lucru era deosebit de frustrant pentru instituţia care pretindea că ştie tot ce se petrece în România.
În plus, încă de la ultima vizită a lui Richard Nixon în România, acesta îi înmânase lui Ceauşescu o listă cu nume de anticomunişti români, despre a căror soartă preşedintele american se interesase personal, solicitând protecţia lor. Având nevoie de sprijinul SUA, dictatorul se angajase că va respecta drepturile fundamentale ale acestor persoane. Deci, pentru Securitate, problema era cu atât mai delicată. Motiv suficient pentru ca, după arestarea lui, securiştii să se poarte cu mănuşi în tot timpul celor 6 luni de anchetă.
Casa din Galtiu, pusă sub supraveghere
Ion Gavrilă Ogoranu a fost capturat la Cluj, într-o dimineaţă de vară, în cadrul unei operaţiuni minuţios pregătite de Securitate, care a mobilizat un impresionant efectiv de cadre. Anumite indicii puse cap la cap, printre care şi deplasările Anei Săbăduş, căsătorită între timp, clandestin, cu Gavrilă, sub binecuvântarea unui preot greco-catolic, îi făcuse pe securişti să strângă laţul urmăririi în jurul locuinţei din Galtiu, comuna Sântimbru.
Ion Gavrilă mai făcuse unele deplasări, inclusiv la Cluj, la vechii săi camarazi, ajunşi oameni realizaţi profesional, pentru a tatona posibilităţi de ieşire fără riscuri din clandestinitatea de aproape trei decenii.
Cumpărarea de către Ana Gavrilă, din Alba Iulia, a unui bilet CFR, fusese atent monitorizată de Securitate. Şi Gavrilă fusese monitorizat profesionist pe toată durata drumului. Arestarea este şi ea relatată, nu fără un pic de umor, de eroul anticomunist în memoriile sale (volumul II): „Am menţionat înainte că mai în fiecare an mă duceam la Cluj. Îi vizitam pe profesorii Gavrilă şi Grecu. La data aceea aşteptam răspunsul de la ing. Emil Cosgarea, fostul meu coleg de la liceu. În acest an am amânat drumul până să se facă mai cald: nu excludeam posibilitatea că ar fi trebuit să dorm în vreo pădure. Ca să nu fiu obligat să scot bilet de tren la Sântimbru-haltă şi să se mire casierul cine-o fi străinul ăsta, m-am înţeles cu soţia să cumpere biletul de la agenţia de voiaj din Alba-Iulia pentru un tren de noapte; mă urcam de cealaltă parte a staţiei. Am procedat şi de data aceasta la fel. Ceea ce n-am bănuit: soţia era urmărită de Securitate pas cu pas. Desigur că cineva o pândea din casele vecinilor. La biroul de voiaj, casiera a întârziat cu vânzarea biletului. A intrat în camera vecină, apoi a întrebat-o din nou unde să fie biletul, fără ca soţia să dea vreo importanţă acestui fapt. Urcându-mă în tren, conductorul a venit imediat să întrebe de bilet. S-a uitat un pic cam lung la mine, dar n-am bănuit nimic rău atunci. Curând, lângă mine s-a suit un singur bătrân, cu o bocceluţă. A intrat în vorbă despre vreme, recoltă, aşa cum fac călătorii. Ajuns la Cluj încă pe întuneric şi coborând din tren, bătrânul m-a invitat să mergem împreună cu un taxi:
– E la nepotul meu taxi şi nu ia nimic la dumneata!
Un nepot tânăr mă invita într-o maşină cu uşile deschise. Am refuzat spunând că nu mă grăbesc şi că aştept să se facă ziuă. N-am bănuit nimic rău nici atunci. Am mers pe jos până în piaţa alimentară. M-am pierdut printre miile de oameni de acolo. Apoi am plecat spre parcul de pe Someş, spre locuinţa inginerului Cosgarea. îmi fusese coleg de liceu, îl vizitasem şi în toamnă; îmi promisese că va vorbi cu Aurel Micu din Săvăstreni-Făgăraş, ca să afle când va veni fratele său din America. Acum vroiam să-i aflu răspunsul. Emil era căsătorit cu o colegă de-a mea de la Academia Comercială Braşov, de care mă temeam să nu mă recunoască. De aceea trebuia să-l întâlnesc numai pe el. În aşteptare, m-am aşezat pe o bancă în parc pe unde Emil ar fi ieşit să meargă la lucru.
Dar trecuse ora 7 şi din casă n-a apărut nimeni. Am uitat să spun că înainte, în timp ce stăteam pe bancă, în parc a apărut un grup de tineri, care cu roaba, care cu lopeţi şi cu târnăcoape. M-am uitat la ei, păreau a nu prea avea chef de lucru. Îmi şi ziceam: “Ăştia-s ca la casa de nebuni: doi încarcă, doi descarcă, nu-i nimic, treaba să meargă”.
Citește întregul articol pe Adevărul
