Scriitorul Milan Kundera a murit la vârsta de 94 de ani, a anunțat miercuri dimineață televiziunea cehă, citată de Le Figaro.
Născut la 1 aprilie 1929 la Brno, în Cehoslovacia, dintr-un tată muzicolog și pianist, romancierul a început ca poet. Viața sa de scriitor se împletește, bineînțeles, cu literatura, dar și cu istoria unui secol care a văzut comunismul prăbușindu-se după ce a dominat conștiințele unei mari părți a intelectualității europene. O tragedie care avea să stea la baza vocației lui Milan Kundera, care în 1967 a publicat primul său roman, Gluma. Lăudat de Louis Aragon, care a scris prefața cărții la publicarea sa în Franța în 1968 („acest roman îl consider o operă majoră”), această operă puternică, cu un stil baroc și plin de viață, explorează, prin intermediul destinelor unor personaje masculine și feminine, una dintre temele fundamentale ale operei sale: confruntarea dramatică și comică dintre viața intimă a individului, natura sa evazivă și aleatorie, și ficțiunea unei ideologii colective, în acest caz comunismul stalinist. Este o scindare pe care autorul a trăit-o din interior și care, într-un fel, a decis cursul vieții sale.
Comunist entuziast încă de la vârsta de 18 ani, când a aderat la partid după ce acesta a preluat puterea în Cehoslovacia în urma celui de-al Doilea Război Mondial, Milan Kundera a realizat curând impostura socialismului de stat, care înăbușea conștiințele, în special pe cele ale scriitorilor și intelectualilor, obligându-i să scrie într-o limbă moartă; cea a unui regim autoritar și nivelator, pe care Kundera îl va descrie mai târziu drept kitsch. El povestește această deziluzie în Gluma, în care unul dintre personajele principale, tânărul Ludvik, este exclus din partid pentru că a scris pe o carte poștală trimisă unui prieten: „Optimismul este opiul omenirii. O minte sănătoasă miroase a rahat. Trăiască Troțki!”. Pentru Kundera, care a repetat acest leitmotiv al deziluziei eliberatoare în toate romanele sale, kitsch-ul nu este semnul distinctiv al unei anumite ideologii. Este tendința pe care o avem cu toții de a înfrumuseța condiția umană și de a-i nega dimensiunea tragică pentru a o face suportabilă. „Am fost și eu în cerc. Era în 1948, comuniștii tocmai triumfaseră în țara mea și mă țineam de mână cu alți studenți comuniști. Apoi, într-o zi, am spus ceva ce nu era în regulă, am fost dat afară din partid și a trebuit să părăsesc cercul”, scria el în Cartea râsului și a uitării, primul dintre romanele sale care a fost publicat în Franța în 1979.
Un ceh la Paris
Exclus din partid pentru prima dată în 1956, Kundera a fost reintegrat în partid înainte de a fi exclus definitiv în 1970, după participarea sa activă la Primăvara de la Praga din 1968. La acea vreme, Kundera era membru al Uniunii Scriitorilor – el a luat parte la opoziția față de un regim care a fost salvat de intervenția sovietică. După ce a publicat Iubiri caraghioase (1971), Valsul de adio (1976) și Viața e în altă parte (1973), pentru care a primit Prix Médicis étranger, Milan Kundera a declarat că nu mai vrea să scrie.
Dar admiratorii și prietenii săi l-au convins să continue și l-au invitat în Franța în 1975. A ajuns să predea la Universitatea din Rennes, iar în 1981 François Mitterrand i-a acordat cetățenia franceză – în același timp cu Julio Cortazar. În scurt timp, a ales Parisul ca „a doua casă” a sa. În 1984, s-a bucurat de un mare succes cu Insuportabila ușurătate a ființei. Inspirat de tema nietzscheană a respingerii spiritului de greutate, romanul explorează conflictul care poate exista, în fiecare dintre noi, între dorința de autenticitate și datoria de luciditate. Cum putem iubi fără să fim păcăliți, de noi înșine sau de ceilalți? Dacă iubirea și erotismul constituie o mare parte din țesătura romanelor sale de la Gluma încoace, este pentru că iubirea este o probă de adevăr de care nu se poate scăpa.
Mai multe detalii, pe g4media.ro.
