O mamă a încercat să fie însoțitor, șofer, plătitor, sfătuitor pentru fetele ei ani de-a rândul. Perioada descrisă mai jos se întinde pe aproximativ 15 ani de când primul ei copil și-a pus casca de înot. Este doar o trecere în revistă, acum, când copiii sunt tineri adulți, în încercarea de a povesti ce rămâne după ce încerci aproape tot ce se găsește pe piață.
„Mi-e clar acum că am proiectat în fetele mele toate neajunsurile mele. Pentru că, să recunoaștem, noi, părinții, întotdeauna facem asta.
În drumul meu pe jos spre casă, pe o porțiune mică de trotuar, mă trezesc mereu zâmbind și savurând o amintire. Sunt mulți ani de atunci, fetele mele erau mici. Ne întoarceam într-o seară de iarna de la balet, una dintre multele activități pe care le-au avut în copilărie. Pentru că mereu exista o sămânță de scandal între ele din diverse motive, la un moment dat, Ileana a mușcat-o pe Maria cu atâta sete încât dintele care stătea să cada chiar a căzut. Pe jos, în zăpadă, în întuneric. Am căutat cu lanterna de la telefon dintele minuscul vreme de 30 de minute, pentru că trebuia musai predat Zânei Măseluță. Atât de mici erau.
Așa că m-am gândit să vă spun, pornind de la aceasta amintire, ce a rămas după ce am încercat ani de zile zeci de activități extrașcolare. Îmi aduc aminte perfect ce gândeam atunci: trebuie să încerce cât mai multe, să facă sport, să facă balet, să învețe limbi străine, să citească, să picteze, să facă TOT. Să aibă un pachet complet când vor fi adulți.
Sigur că făceam asta doar pentru copila și adolescenta din mine, încă furioasă că nu a reușit să meargă în cea mai tare excursie din liceu, unde toată lumea schia, sau pentru că în nici o duminica nu a putut să ajungă la patinoarul din Floreasca unde îi dăduse întălnire tipul dintr-a 12-a, pentru că habar nu avea să patineze. Mai mult, singura dată când a încercat (de una singură și înghețată bocnă ) și-a spart buza de sus și a jurat că nu mai pune patine în picioare. Sau când mergea în weeeknduri la mare și intra în panică simțind când dispare pământul de sub picioare.
Așa că am proiectat toate neajunsurile mele pe cele două fetițe, încercând cam tot ce se putea. Îmi rămăsese însă o mică doză de bun simț și atunci când nu au mai făcut cu plăcere ce făceau, nu le-am obligat să meargă mai departe. Nu știu nici acum dacă am procedat bine, încă mă pișcă îndoiala.
Apoi au făcut pictura. Le duceam la casa Melik, pe acea terasă superbă, unde lumina cădea mereu atât de bine încât și cele mai caraghioase desene aveau farmec. Nu am reușit decât să spăl zeci de hăinuțe pătate cu acuarele și să ne împiedicam zilnic de tablouri umede prin casa, pe care nu aveai voie să le miști până nu erau complet uscate.
Ce a rămas: Nu a rămas nimic din această activitate, nu au fost la muzee decât extrem de rar și nu au deprinderea de a evalua și admira o pictură, altfel decât prin prisma emoțiilor. Au făcut un singur desen împreună, un tablou cu multe inimi, pe care îl revendică fiecare ca fiind al ei.
Schiază și patinează cu plăcere. Asta dacă reușesc să ajungă la patinoar/ pe pârtie
În fiecare iarnă, schi și patinaj. Întâi în tabere, cu instructor, apoi în vacanțe cu noi ( a se citi cu tatăl lor, eu îmi dau și acum cu stângul în dreptul). Schi la Bușteni și patinaj în vechiul patinoar din 23 August, apoi în Cișmigiu, unde eu stăteam ore întregi pe margine, cu țurțuri la nas și cu mult vin fiert. Mergeam duminică de duminică și păstrăm toate trei amintirea zilelor de iarnă, când își încercau săriturile și îmi dădeau câte un pupic în aer în semn de mulțumire. Descoperiseră senzatia de plutire pe gheață și (mai ales) viteza.
Ce a rămas: Schiază și patinează în continuare, cu cea mai mare plăcere, doar că se mobilizează extrem de greu să ajungă undeva unde e zăpadă și chiar dacă ajung, nu se pot trezi dimineața. Așa că fac asta doar când merg cu noi în vacanță și cineva le dă jos din pat la 8 dimineața ( nu eu).
Citiți mai multe detalii, pe totuldespremame.ro.
