Povestea Dăruiește Viață este una despre determinare și curaj, pornită de la strigătul de ajutor al unui copil bolnav. O mână de oameni care s-au încăpățânat să formeze o comunitate în jurul unui vis, care a crescut suficient de mult încât să poată spune într-un glas: Noi am făcut un spital!
Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, cofondatoarele Dăruiește Viață, una dintre cele mai importante comunități din România, au împărtășit întru-un interviu acordat revistei de business Forward Brașov o mică parte din ce a însemnat călătoria #NoiFacemUnSpital și cum continuă ea.
fwdBV: Dăruiește Viață a devenit un brand de țară. Cred că există puțini oameni care să nu fi auzit măcar o dată aceste cuvinte. Totuși, ce este Dăruiește Viață și cine sunt oamenii din a căror dorință a fost fondată?
Carmen Uscatu: Dăruiește Viață înseamnă astăzi, în 2024, o echipă mică, acum de doar 12 oameni, zece femei și doi bărbați, care și-au propus să schimbe lumea, să aducă o schimbare în sistemul medical din România și să le redea copiilor, dar și pacienților adulți demnitatea. Dăruiește Viață înseamnă și o comunitate de Dăruitori, 500.000 de oameni și peste 10.000 de companii care au ales de-a lungul timpului să susțină proiectele noastre. Asociația a fost fondată în 2012, de trei prietene, după mai mulți ani în care noi trei, Oana, Bianca și cu mine, am făcut muncă de voluntariat pentru a sprijini bolnavii de cancer din România și a crea infrastructură medicală modernă.
fwdBV: Care a fost momentul care v-a determinat să începeți acest proiect? Și cum a început, de fapt?
Oana Gheorghiu: Povestea noastră și povestea Dăruiește Viață a început cu un e-mail pe care l-am primit în 2009, pe vremea când conduceam operațiunile unei firme de transport și logistică. Era strigătul disperat al unei mame care încerca să-și salveze singurul copil, un băiat de doar 17 ani, diagnosticat cu leucemie, care se stingea la propriu, într-un spital din București. Citind acel e-mail m-am pus preț de câteva secunde în pielea acelei mame… chiar și gândul era imposibil de dus. Dragoș avea nevoie de un transplant de celule stem, care nu se putea face, la acea vreme, în România. I-am trimis mailul lui Carmen, prietena mea, întrebând-o dacă are vreo idee despre cum am putea ajuta. Singura soluție era un transplant în străinătate, așa că, împreună cu Carmen am început o luptă contra cronometru, pentru a reuși să găsim soluții ca Dragoș, căci așa îl chema pe băiat, să plece în străinătate. Am scris sute de e-mailuri politicienilor, funcționarilor, instituțiilor, am sunat de zeci de ori la Ministerul Sănătății și la Casa de Sănătate. Am organizat chiar și un protest în fața Guvernului, pe vremea când protestele nu erau ceva atât de comun cum sunt azi. După cinci săptămâni am reușit să determinăm Guvernul României să aprobe dosarul lui Dragoș și al altor șase tineri aflați în situații similare. Din păcate, pentru Dragoș a fost prea târziu, s-a stins șase luni mai târziu, într-un spital din Israel, în ciuda reușitei transplantului. Infecțiile nosocomiale cu care plecase din România au fost mai puternice decât corpul lui foarte slăbit.
După ce povestea noastră și a luptei pe care am dus-o pentru Dragoș a fost difuzată de Paula Herlo, în cadrul emisiunii „Jos pălăria”, de pe PRO TV, sute de oameni, aflați în situații cel puțin la fel de dramatice precum cea a lui Dragoș, ne-au scris. Am simțit că nu-i putem lăsa singuri, că nu ne putem preface că nu știm prin ce trec, așa că am făcut un ONG și am început să luptăm pentru drepturile pacienților, de data asta într-un mod organizat.
fwdBV: De ce au ales Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu să înceapă un proiect de amploarea noului spital de la Marie Curie? Ce v-a mânat în luptă? Erați conștiente de ceea ce înseamnă construcția unui spital?
Carmen Uscatu: Glumim de multe ori că am plecat de la o toaletă și am ajuns la un spital de 12.000 mp și acum continuăm cu un Campus Medical Pediatric. Însă, în spatele acestei glume este un adevăr crunt. În vechea secție de oncologie pediatrică de la Spitalul Marie Curie din București, toți pacienții și părinții care îi însoțeau aveau la dispoziție două toalete și un duș la capătul holului. La capacitate maximă, secția putea găzdui 30 de copii cu diagnostic oncologic. Iar dimineața se stătea la coadă la duș. Fără nicio exagerare. Ne povesteau mămicile cu care am stat de vorbă la începutul proiectului și care ne-au rămas alături în timp. Am mers la Spitalul Marie Curie cu propunerea de a renova și moderniza secția de oncologie pediatrică, de a adăuga toalete în fiecare salon. Infrastructura învechită nu ne permitea acest lucru, iar arhitecta proiectului, Raluca Șoaita, ne-a spus că singura opțiune este să construim de la zero. Zis și făcut! Planul inițial era pentru o clădire de trei etaje, care să includă și radioterapia, însă nevoile tot mai mari ale echipei medicale au crescut proiectul la stadiul la care a ajuns astăzi – un Spital de 12.000 mp și nouă niveluri. Iar acum, din dorința de a oferi aceeași infrastructură medicală tuturor celor care ajung la Marie Curie, continuăm cu construcția primului Campus Medical Pediatric.
fwdBV: Într-un astfel de demers apar tot felul de emoții și trăiri. Care au fost cele mai puternice pe care le-ați simțit și cum ați gestionat fricile și incertitudinile, având în vedere amploarea acestui proiect?
Oana Gheorghiu: Inițiativa #NoiFacemUnSpital este susținută de peste 350.000 de persoane fizice și peste 8.000 de companii, în acest moment. Este un vot enorm de încredere și chiar mai mult de atât – pentru că toți acești oameni nu doar că și-au pus încrederea, dar au susținut această încredere cu banii lor. Este un privilegiu pentru noi să primim atât de multă încredere și susținere, dar și o responsabilitate enormă – de a ne ține de promisiune, de a livra conform celor promise, de a arăta că se poate construi bine aici, acasă.
fwdBV: Ne puteți povesti despre un moment cu o încărcătură deosebită pe care l-ați trăit și cum ați reușit să-l gestionați?
Carmen Uscatu: E un proiect care generează și în care trăim multă emoție. E emoția părintelui care vede într-o zi că viața lui, a copilului, a explodat, pentru că un diagnostic amenințător s-a abătut asupra lor, e emoția copilului care găsește în spital un loc în care își poate trăi copilăria chiar și atunci când face tratamente grele, e emoția sponsorului care, după ce poate a avut încredere oarbă că banii lui vor genera impact, îl vede cu propriii ochi. Dar e și emoția sau, mai bine zis, tensiunea unor discuții inconfortabile, conflictul generat de propuneri care riscă să aducă schimbări mici sau mari și pentru care noi, oamenii, suntem cel mai puțin pregătiți. Căci, nu-i așa?, schimbarea o vrem cu toții, dar să se întâmple altora, nu nouă. Sunt emoții care fie te blochează, fie îți dau aripi. E un amalgam pe care uneori îl gestionăm bine, alteori foarte bine și uneori deloc. Atunci luăm o pauză. Nu mai schimbăm lumea. Doar ne odihnim. Visăm.
fwdBV: Știm că 350.000 de persoane și peste 8.000 de companii au donat pentru ridicarea spitalului. Ce ne spun aceste numere, dacă ne gândim la responsabilitate socială, la comunitate?
Oana Gheorghiu: Cred că aceste cifre ne arată că suntem pe drumul cel bun, că societatea civilă și mediul de afaceri din România sunt cu mult înaintea mediului guvernamental, atât în ceea ce privește viziunea, cât și în ceea ce privește profesionalismul și expertiza. Nu înseamnă că tot ce e la stat e rău, înseamnă doar că noi, cetățenii, am început să ne cunoaștem mai bine rolul, drepturile și forța pe care o avem atunci când ne unim pentru a face bine. Acest proiect, dincolo de șansele la viață și de condițiile moderne în care copiii vor fi tratați, a adus și dovada faptului că putem face lucruri, că împreună suntem de neoprit, că România nu este, de fapt, țara lui „nu se poate”, așa cum ni s-a indus în ultimii 30 de ani. 350.000 de oameni este un număr uriaș, cred că sunt politicieni care și-ar dori să primească atât de multe voturi. Iar noi nu am primit voturi, ci acești oameni ne-au încredințat banii lor, 2 euro, 4 euro, 10 euro… bani cu care am ridicat un spital.
fwdBV: De obicei, atunci când un proiect profesional tinde să acapareze mare parte din resursele de timp, de energie, planul personal este cel lăsat să „ruleze în background”. Ce impact a avut proiectul asupra vieților voastre private și cum ați reușit să îmbinați cele două planuri?
Oana Gheorghiu: Cred că sunt un om foarte norocos, că am găsit acasă liniștea și susținerea de care aveam nevoie, mai ales atunci când îmi era cel mai greu. Dacă mă uit în urmă, cred că mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp cu băiatul meu sau să am mai multă răbdare, căci ăsta e unul dintre marile mele defecte (la care încă lucrez): lipsa răbdării.
Carmen Uscatu: Suntem prezenți în viața noastră în 50% din timp. Așa începe cartea „Peak Mind” a lui Amishi P. Jha. Și atunci nu aș pleca de la ipoteza că am reușit. Poate că uneori ne-a ieșit, dar cu siguranță, de multe ori nu ne-a ieșit să gestionăm aceste pălării. Sunt de părere că trăim viața în etape. Ne propunem adesea lucruri care ne depășesc posibilitățile și ne ajustăm obiectivele pe parcurs. Alteori ne propunem prea puțin și ne iese peste așteptări. Așa a fost cu Spitalul. Da, sunt momente când, deși eram fizic cu familia, cu copilul, mintea îmi era încă la discuțiile purtate peste zi, la cum să netezim asperitățile. La un moment dat, copilul mi-a zis: așa răspunzi tu, mami, cu întârziere. Și atunci am conștientizat că și când fac eforturi să fiu într-un loc e posibil să nu fiu în acel loc. Și invers e valabil: să fiu la birou, să fiu la Spital și poate cu mintea să fiu la o analiză a mamei care încă nu a ieșit din laborator. Sau la fiica mea care a plecat din București și mă întreb dacă a ajuns cu bine la destinație. Sau dacă o să ne împăcăm azi după ce ne-am certat ieri. Însă când ai în spate o echipă de oameni pe care te bazezi, când ai prieteni care te încurajează și îți amintesc că e normal ce trăiești, când înveți, pentru că fac un master în Global Child Health, la o instituție de renume: St. Jude Children Research Hospital, din SUA, că sistemele de sănătate, dar de fapt oamenii, nu se schimbă peste noapte, lucrurile devin din dramatice posibile.
fwdBV: Cum a evoluat echipa Dăruiește Viață în fața obstacolelor care au tot apărut și cum ați reușit să țineți aproape o comunitate de oameni atât de implicați și devotați proiectului?
Carmen Uscatu: Suntem o echipă mică, dar extrem de devotată și de muncitoare. Chiar în această perioadă pot spune că avem cea mai numeroasă echipă de când am fondat Asociația. Cred că fiecare dintre noi este în primul rând cu sufletul aici și vede ceea ce facem mult mai mult decât un job obișnuit. Cred că vrem să construim împreună atât pentru ceilalți, cât și pentru satisfacția noastră – pentru că a face bine poate fi și un gest egoist. Un alt lucru important la echipa noastră este că facem performanță, că suntem buni în domeniile noastre și avem o atitudine foarte hands-on – căutăm soluții și vrem să învățăm.
Comunitatea Dăruitorilor, cum o numim noi, cred că ne este alături, pentru că facem ceea ce promitem, pentru că suntem transparenți și pentru că suntem autentici și onești în comunicare. Pentru că le simplificăm viața atunci când vine vorba de donații și sponsorizări, pentru că avem încredere să spunem lucrurilor pe nume și pentru că reușim să-i transformăm în parteneri – împreună am pus cărămizi la acest proiect și este responsabilitatea noastră, a tuturor, în egală măsură, să-l facem să funcționeze la cele mai bune standarde.
Interviul complet, AICI, în cel mai recent număr al revistei de business Forward Brașov.
