Pentru brașoveanul Tudor Ionescu de la Fly Project, muzica a fost întotdeauna un mijloc de a trăi, de a-și urma pasiunea și de a distra oamenii. Piese precum „Raisa“, „Musica“, „Toca Toca“ fac înconjurul lumii, fiind ascultate de mai multe generații, iar totul a pornit de la zăngănitul oalelor în casa bunicilor.
„Cred că am avut-o dintotdeauna, era ceva natural pentru mine. Chiar dacă atunci, în copilărie, evident, nu era nimeni atent să vadă dacă am talent muzical, știu că de mic eram fascinat de muzică. Bunicul meu visa să mă fac doctor, bunica îmi spunea că e bine să ajung „popă“, adică să fiu cuminte. În schimb, când am mai crescut, eu visam să fiu „gunoier-șef“, pentru că mă uitam la camionul de gunoi care venea în fiecare joi și credeam că cel care conduce e șeful lor (râde). Îmi amintesc că bunica mea avea oale în bucătărie și le foloseam pe toate ca pe niște tobe improvizate. Băteam în ele toată ziua și făceam zgomot peste tot. Îți dai seama ce aveau săracii oameni în cap cu mine acolo, dar niciodată nu mi-au zis să mă opresc. Niciodată nu-mi amintesc să fi spus cineva „Gata, e prea mult!“ așa cum mai spunem noi acum <<Mai stai și tu locului!>>. La mine nu s-a întâmplat asta. Nu mi-au zis niciodată <<Mai lasă-ne cu tobele!>>. Când eram mic, ascultam muzică la petrecerile organizate de ai mei. Nu știu nici de unde făceau ei rost de ea în acea perioadă. Nu existau discoteci pentru noi, copiii, iar sursele de muzică erau limitate. După ‘90, când a devenit mai ușor să aduci muzică în România, situația s-a schimbat. Puteai să cumperi casete, iar prima mea casetă nici măcar nu am cumpărat-o – am primit-o de la mătușa mea. Era un album de Joe Cocker. Bineînțeles, era o altă cultură muzicală atunci. Nu cred că mătușa mea și-a pus problema să îmi facă cadou o casetă cu muzica actuală de atunci. Aveam o colecție destul de mare de casete, cred că peste 100. În general, nu prea aveam bani de alte lucruri, dar strângeam pentru casete. Nu mergeam la suc sau la alte lucruri de genul acesta, dar pentru muzică întotdeauna găseam o modalitate. Iar din clasa a cincea, părinții mei au decis să ne mutăm la Brașov și m-au înscris la Liceul de muzică pentru că voiam să o studiez. Însă am stat acolo doar vreo doi ani, pentru că nu era genul de muzică pe care mi-l doream eu”, a spus Tudor Ionescu.
Tudor își amintește că în clasa a IX-a avea un coleg căruia îi plăcea și lui să cânte, așa că s-au gândit să facă o trupă.
„Am cântat împreună la un bal de boboci, iar în clasa a X-a m-a prins cu adevărat febra de muzică – era ceva intens, mă fascina. În acea perioadă treceam zilnic pe lângă o televiziune locală din Brașov, Prima TV de atunci, dar eu eram interesat de radio, nu de televiziune. Nici atunci și nici acum nu am fost atras de TV, dar voiam cu orice preț să fac radio și habar n-aveam cum să ajung acolo. Într-o zi, pur și simplu, în drum spre casă, m-am gândit să intru să îi întreb pe oamenii de acolo cum merge treaba asta. Am intrat și a fost o discuție extraordinar de simplă. Am salutat și am întrebat dacă au nevoie de cineva, dacă au un loc liber. M-au întrebat ce știu să fac și le-am răspuns sincer: „Nimic“. Am fost în totalitate sincer. Unul dintre ei mi-a zis „Hai să încercăm“. Și de atunci le-am făcut pe toate acolo până într-o duminică, când chiar nu aveau pe nimeni să facă voice-over pentru un teleshopping. Eram acolo împreună cu un coleg de la producție și, cum eram prezent prin televiziune aproape nonstop, colegul m-a întrebat dacă nu vreau să încerc eu să fac vocea pentru teleshoppingul respectiv. Așa că am dat voce pe acel spot, iar un tip de la Radio Contact a auzit înregistrarea, m-a chemat să dau o probă și i-a plăcut. De acolo a început totul. Așa am intrat în lumea radioului”, a mărturisit Tudor.
Citiți mai multe detalii, pe adevarul.ro.
