La 13 ani i s-a spus că își va pierde vederea. Astăzi, Irina Coșescu este Product Manager la Microsoft în Norvegia și dovedește că limitele există doar dacă le accepți.
Brașoveanca nu s-a născut nevăzătoare. A apucat să se bucure de tot ce era în jurul ei pe deplin până la vârsta de 13 ani, când a descoperit că suferă de maladia Stargardt, o boală degenerativă a retinei, o tulburare genetică a ochiului, ce duce la pierderea progresivă a vederii. A purtat ochelari de la vârsta de 5 ani, la fel ca mulţi alţi copii, a stat mereu în prima bancă la şcoală pentru că nu prea vedea la tablă, dar nimeni nu se gândea că va ajunge vreodată să îşi piardă vederea.
Irina are master în inginerie tehnologică, este pasionată de dans şi este prima nevăzătoare care a urcat pe un gheţar din Oceanul Arctic, în insula Svalbard (Norvegia), potrivit libertatea.ro.
„Aproape de 30 de ani m-am trezit într-o realitate nouă”
„La 13 ani mi s-a spus că este doar o chestiune de timp până când îmi voi pierde vederea. Mi-am continuat parcursul în școlile de masă, fără să știu că există materiale adaptate pentru nevăzători, chinuindu-mă din ce în ce mai tare să citesc, atât în manuale, cât și în alte contexte. Planul meu A era să fac tot ce făceau colegii mei, fără să mă gândesc că am nevoie de un plan B pentru momentul iminent care urma să vină.
Cu ajutorul colegilor și al prietenilor, am reușit să nu simt diferențele dintre mine și ei, diferențe care existau, dar despre care nu aveam curajul să vorbesc. Fiind premiantă în școală și bursieră în facultate, aveam impresia că sunt pe drumul cel bun spre o carieră de succes.
Surpriză! Colecția de diplome nu m-a ajutat decât să ajung la niște interviuri în care mi se spunea: „Treci de proba tehnică, dar tu cum vei lucra?”.
Și aveau dreptate. Aproape de 30 de ani m-am trezit într-o realitate nouă în care am realizat că nu mai pot face aproape nimic din ceea ce făceam înainte, sau mai bine zis, așa cum făceam înainte.
Îmi era clar că trebuie să o iau de la zero, pentru că nu îmi stă în fire să mă închid în casă, să mă supăr pe viață și, eventual să îmi plâng de milă că viața a fost nedreaptă cu mine.
M-am interesat ce aș putea face ca persoană nevăzătoare, iar informatica părea să fie noul drum. Îmi plăcea matematica și era posibil să lucrez sută la sută de pe calculator, folosind un cititor de ecran. Am urmat cursuri de programare, m-am înscris la un master în informatică pentru a pleca cu bursă Erasmus în anul al doilea în Norvegia (un vis mai vechi). Dar, pentru mine, cel mai greu a fost să folosesc acel cititor de ecran, nu să învăț să codez.
Era de-a dreptul frustrant să văd cât de încet se parcurge ecranul unui calculator cu acel cititor, comparativ cu citirea cu ochii, și cât timp pierdeam atunci când aplicațiile se blocau.
Cei doi ani de master au fost complet diferiți de tot ce trăisem până atunci. O realitate nouă, o profesie nouă, provocări personale neprevăzute și o mutare într-o țară în care nu cunoșteam pe nimeni.
Cu câteva luni înainte de absolvire, am aplicat la zeci de joburi în Oslo, am participat la mai multe interviuri, iar una dintre companiile care m-a invitat la interviu a fost Microsoft. Nu am crezut vreodată că o companie mare de IT m-ar lua în considerare, dar faptul că am primit o bursă de la Google în timpul studiilor m-a încurajat să-mi trimit CV-ul și la ei, înțelegând că nu aveam nimic de pierdut.
După câteva runde de interviuri, inclusiv patru ore de probe tehnice, a venit și oferta: Product Manager.
„Cea mai mare lecție pe care mi-a oferit-o pierderea vederii a fost răbdarea”
Sunt trei ani de când lucrez aici, ani în care am învățat, am greșit, am promovat și am întâlnit oameni extraordinari, de la care am învățat și de la care îmi doresc în continuare să învăț.
Primul gând al multora când află unde lucrez e că mă ocup de accesibilitate, iar unii cred că am fost angajată doar pentru că sunt femeie și am o dizabilitate. Dar lucrez în back-end (nu există interfață ca să vorbim despre accesibilitate aici), și dacă tot ce își doreau era să bifeze statistici, nu cred că Microsoft Norvegia ar fi așteptat 15 ani ca o româncă nevăzătoare să le crească procentele la diversitate și incluziune.
Sunt convinsă că indiferent de provocările vieții, cu multă voință oricine poate ajunge acolo unde își dorește. Iar cu muncă și dedicare, chiar și acolo unde nici nu îndrăznește să viseze.
Dacă aș fi avut un plan B încă din momentul în care am aflat că îmi voi pierde vederea, sunt sigură că aș fi evitat multe momente de frustrare și situații neplăcute. Și, fiind perfecționistă, cred că aș fi făcut performanță nu doar în dans, ci și în alte sporturi.
Cea mai mare lecție pe care mi-a oferit-o pierderea vederii a fost răbdarea. Așa că nu-mi rămâne decât să aștept iarna, să mă duc la schi, la patinaj și să mai fac o baie în fiord”, a povestit pe facebook Irina Coșescu.
La „Biblioteca Vie”, eveniment organizat în 9 august 2025, în Parcul Central Nicolae Titulescu, în intervalul 18.00-20.00, Irina Coșescu va povesti despre cele 5 continente și peste 35 de țări pe care le-a vizitat. Povestea Irinei este despre curaj, perseverență și puterea de a o lua de la zero atunci când viața îți schimbă planurile.
Intrearea este liberă.
