Jurnalistul și antreprenorul în tehnologie de origini brașovene, George Buhnici, a rememorat primii ani ai democrației în România, sub conducerea lui Ion Iliescu.
Pentru George Buhnici, anii ’90 nu încep cu tranziția spre democrație, ci cu o pauză dureroasă în istoria unei comunități. Într-o postare personală și tăioasă, jurnalistul și antreprenorul în tehnologie reamintește cum România a pierdut timp, bani și speranță în tranziția postcomunistă.
„Acum 35 de ani, în comuna mea, Vulcan, s-a oprit timpul. A venit Ion Iliescu. Și a ieșit tot satul să-l vadă, ca la urs. A fost ultima dată când am văzut atâta lume adunată la Primărie și prima dată când am văzut un Opel Vectra. Pentru un puștan, mașina aia era viitorul”, își amintește Buhnici.
Pentru el, însă, acel viitor a fost amânat cu ani buni.
„N-aveam de unde să știu că omul de lângă ea ne va fura mai bine de un deceniu din el. Între timp, bătrânii s-au mai dus, iar tinerii, prea mulți, au plecat în Vest.”
După facultatea făcută la Brașov, a plecat la București. A fost aproape să emigreze în Germania, în 2003. „Nu mai știu de ce n-am făcut-o. Poate pentru că abia atunci, după 14 ani de la Revoluție, sistemul începea să iasă din starea de hibernare. La Brașov era trist în anii 2000, dar la București, în 2003, făceam foamea cu un soi de speranță. Era un „dezgheț” dureros de lent.”
A urmat intrarea în NATO și în Uniunea Europeană – un moment de cotitură, dar nu datorită clasei politice autohtone.
„Am primit o șansă. Dar să fim clari: șansa n-a venit de la securiștii din PSD reconvertiți în „democrați”. A venit de la americani și de la UE, care ne-au aruncat o linie de salvare. Au pompat zeci de miliarde de euro știind că vor fi furate de mafia lui Iliescu, dar sperând că niște firimituri vor ajunge și la noi, jos, și vor trezi ceva în societate.”
În opinia lui Buhnici, costul real al acelor ani nu s-a măsurat doar în bani. „Cred că Iliescu și rețeaua de securiști care ne țin încă în lesă ne-au furat zeci de miliarde și, mai grav, timp prețios din viață. Au avut grijă să-și împartă țara, bucată cu bucată, înainte să ne dea și nouă voie la un trai decent. O fac și azi, cu alte metode.”
Rememorând un moment recent, Buhnici povestește cum a reacționat când a aflat că Ion Iliescu este grav bolnav.
„Când am aflat recent că a căzut bolnav, eram în mașină. Și deși nu o fac niciodată, l-am blestemat. Cred că Cineva, Sus, are un sistem de feedback instant, pentru că m-a luat radarul în următoarele două minute, deși eram convins că ieșisem din localitate. Karma e un algoritm perfect. Atunci mi-am amintit de ce nu înjur și nu blestem.”
Astăzi, spune că alege să nu-l mai blesteme. Nu din compasiune, ci dintr-o luciditate amară. „Cred că a trăit destul cât să simtă exact ce simțim și noi pentru el. Ion Iliescu nu va intra în istorie ca un lider iubit. Istoria corectă va spune că a ales Occidentul doar pentru că la Est nu mai exista un Comitet Central cu care să negocieze, iar oferta de la Vest era de nerefuzat.”
Dar nu toți și-au învățat lecția.
„Pentru mineriade și pentru milioanele de români plecați la muncă de foame, ca niște refugiați economici, nu știu cine l-ar putea ierta. Știu însă pe cineva care îl idolatrizează și îl copiază. Iar simplul fapt că știți din prima la cine mă gândesc ar trebui să ne dea fiori.”
Concluzia sa este un apel către memorie și asumare.
„Memoria românilor e scurtă. Amintirea despre epoca Iliescu se va topi și va fi remodelată de un algoritm în altceva, în ceva convenabil, dacă noi, cei care am trăit acele vremuri, nu spunem adevărul nostru. Brut, direct, personal. Spuneți-vă povestea! Așa le arătăm că AJUNGE! celor care cred că ne mai trebuie unul ca el. Adevărul nostru e cel mai bun firewall împotriva minciunii.”
