Pentru mulți români care au copilărit înainte de 1989, Ci-Co nu a fost doar un suc carbogazos, ci un simbol dulce-acrișor al unei epoci în care produsele de import erau aproape imposibil de găsit. Cu sticle returnabile, gust revigorant și un termen de valabilitate extrem de scurt, Ci-Co a fost alternativa românească la răcoritoarele din Occident.
Lansat în anii ’70, Ci-Co a fost o idee a lui Ion Ceaușescu, fratele dictatorului Nicolae Ceaușescu, care a calculat și a spus: „ne trebuie 70 de fabrici de conserve, fiecare cu o secție de sucuri, pentru că nu vreau să aruncăm nimic din producția de legume și fructe”. Într-o perioadă în care economia planificată urmărea să valorifice fiecare fruct și legumă produsă intern, Ci-Co a apărut ca o soluție pentru a transforma fructele românești într-o băutură apreciată.
Numele sucului vine dintr-o combinație de „CI” de la citrice și „CO” de la cola, sugerând un mix de arome care să concureze cu băuturile occidentale. În realitate, Ci-Co nu avea nicio legătură cu cola — era o băutură ușor acidulată, dulce, cu note de citrice și de alte fructe. Gustul plăcut provenea din concentrate naturale, produse în România sau obținute prin troc cu țări „prietene”. Se făcea în două variante: cu concentrat de portocale adus din Grecia, care avea o aromă pregnantă de coajă de portocală, și unul cu concentrat adus din Israel, care avea gustul perfect de portocala. La Brașov, de exemplu, se fabricau concentrate din mere, struguri sau cătină. Multe dintre rețete fuseseră dezvoltate de specialiștii de la Institutul de Chimie Alimentară, în încercarea de a crea o băutură cu gust plăcut și ingrediente autohtone. Din cauză că nu conținea niciun fel de conservanți, expira în 7 zile, pentru că era sută la sută natural.
Sticle spălate cu peria, sucul turnat cu pâlnia
Ci-Co s-a produs, începând cu 1970, la Întreprinderea de Produse Alimentare București, care avea șase fabrici în Capitală. La cinci dintre ele sticlele se spalau cu o perie de sârmă și se turna sucul în ele cu pâlnia, iar capacul sticlei se punea la o presă acționată cu piciorul. După aceea, sticla ajungea la o muncitoare care făcea etichetarea tot manual, cu lipici. Doar la fabrica din Militari funcționa o linie automată de producţie, adusă din Franţa. Până în anii 80, cele șase fabrici produceau zilnic 600.000 de sticle de Ci-Co.
Deși nu se mai produce, brandul Ci-Co este ocazional menționat în colecții ale Muzeului Consumatorului Comunist sau pe platforme precum muzeulbradurilor.ro. Gustul său poate fi reprodus doar vag, prin sucurile artizanale din citrice, dar Ci-Co rămâne unic prin combinația sa de gust, amintiri și context istoric.
