De unde au apărut șpaga și turnătoria ca mod de viață la români? Impactul secolului fanariot asupra societății românești a fost devastator

În urmă cu peste trei secole, Imperiul Otoman a schimbat radical structura de putere din Principatele Române, înlocuind boierimea locală cu elite grecești și albaneze. Acest transfer de influență a adus cu sine obiceiuri orientale, care au lăsat urme adânci în cultura politică și socială a românilor – urme resimțite până astăzi.

Românii s-au aflat timp de secole între Occident și Orient. Dacă la începutul evului mediu românesc tendința a fost de occidentalizare, de apropiere față de marile puteri medievale ale Europei Centrale, inclusiv cu proiecte generoase de modernizare a principatelor în spirit vest-european, în secolul al XVIII lea, balanța a înclinat către lumea orientală, românii intrând sub influența turco-balcanică, cu efecte aproape ireversibile în societatea românească, până astăzi.

Principatele române date pe mâna unor greci și albanezi din Fener

Domnitorii români s-au dovedit a fi o pacoste pentru otomani. Și asta în contextul în care o parte dintre ei se arătau supuși Înaltei Porții când trebuiau să capete tronul pentru ca mai apoi să alunece politic către alianțele anti-otomane coordonate mai ales de habsburgi. Cel mai bun exemplu, dar nu singular, a fost Mihai Viteazul.

Două situații au „pus capac”. Pe de o parte Constantin Brâncoveanu domnitorul Țării Românești a fost prins cu o politică duplicitară față de otomani.

„Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat”, arată şi A. D. Xenopol. În timp ce închidea ochii otomanilor cu daruri luxoase, purta corespondență secretă mai ales cu austriecii și îi chema să cucerească Valahia. „Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sf. Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu, prin diplome imperiale, chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor”, arăta istoricul Paul Cernovodeanu în „Coordonatele politicii externe ale lui Constantin Brâncoveanu”.

Mai apoi, a făcut același lucru și cu rușii, promițând că va trece cu armata de partea lor. Prins de turci a fost decapitat, alături de fii și ginerele său.

În Moldova, Dimitrie Cantemir, la rândul său, un apropiat al turcilor în tinerețe, a trecut lejer de partea rușilor. Sătui de trădările valahilor și moldovenilor, dar și într-o situația dificilă după înfrângere din războiul austro-otoman din 1683-1697 încheiat cu pacea de la Karlowitz, turcii au pus piciorul în prag. A fost un moment care a schimbat total destinul românilor. Mai precis, turcii au hotărât aducerea pe tronul Principatelor a domnitorilor fanarioți și marginalizarea aristocrației românești. Acești fanarioți erau de fapt moștenitori ai populației grecești a Constantinopolului rămasă în viață după cucerirea otomană din 1453. Turcii au avut interesul de a păstra o relație bună cu ei, mai ales în contextul în care se pricepeau la negustorie dar cunoșteau și multe limbi ale supușilor imperiului, învățate în decursul călătoriilor lor.

Acești greci și-au cristalizat comunitatea în jurul palatului partiarhului ortodox din Constantinopol, din cartierul Fener (sau Fanar cum îi spunem noi). De aici le-a venit și denumirea de „fanarioți”. Acești greci fanarioți, dar și albanezi care s-au așezat în zona Fener, erau fie negustori (originari din Chios), fie proprietari de magazine (din Moreea). Au adunat averi impresionante și au investit în educația copiilor lor. Acești copii, ajunși la vârsta adultă deveneau funcționari în aparatul administrativ otoman. Tocmai de aceea au devenit extrem de influenți. Și-au făcut cunoștințe la nivel înalt în Imperiul Otoman și mituiau pentru a obține funcțiile pe care și le doreau. Acești fanarioți au fost folosiți de otomani pentru a le servi interesele în principate. Domnitorul fanariot era numit de sultan, după ce mituia bine înalții funcționari otomani. Domnitorul fanariot venea cu o gardă proprie, fie otomană, fie de arnăuți, dar și cu oameni de încredere care au început să înlocuiască aristocrația locală, marginalizând-o.

Venetici din toate colțurile imperiului care făceau afaceri sau erau preferați ai domnitorului fanariot erau ridicați în ranguri înalte și puși în poziții cheie, în defavoarea autohtonilor care primeau cel mult dregătorii mărunte. Oficial, regimul fanarioților s-a instaurat în 1711, în Moldova prin numirea în domnie a albanezului Nicolae Mavrocordat, și în 1716 în Valahia, prin același domnitor. Fanarioții erau rotiți des, când pe tronul Moldovei când pe cel al Țării Românești, să nu se obișnuiască prea tare și mai ales să nu se molipsească de metehnele conspiraționiste ale localnicilor.

 „Primul fanariot care la 1709 obţinu un tron românesc, ca un fel de înaintare în rang, după ce fusese mare dragoman al Imperiului, şi în aceasta se cuprinde definiţia domnului fanariot, fu Nicolae Mavrocordat, care trecu apoi în Muntenia, căzu prizonier la imperialii ce se războiau cu turcii şi îşi recâştigă abia la pace tronul. Fratele său, loan, fost agent în Moldova, îl inlocuise pentru o vreme la Bucureşti”, scria Nicolae Iorga în lucrarea sa ”Bizanţ după Bizanţ”.

Jaful din Principate

În timpul regimului fanariot controlul otoman asupra Principatelor a fost extrem de strict și apăsător. Imperiului Otoman intrase într-o perioadă de decădere accelerată. Era o împărăție conservatoare care nu mai ținea pasul cu progresul în domeniul social, politic dar mai ales militar. Ienicerii, trupele de elită ale imperiului deveneau o rămășiță inutilă a evului mediu, în timp ce adversarii lor intrau în lumea modernă. Tocmai de aceea, tot mai des înfrânți în războaie, otomanii cereau resurse de la țările vasale. Tributul ajunsese la aproximativ 50.000 de guldeni, o adevărată avere care apăsa greu pe spinarea principatelor române. La toate acestea se adăugau numeroase alte obligații fiscale dar și dări în bunuri. Nu mai vorbim de monopolul asupra comerțului românesc. Pe scurt, negustorii români trebuiau să dea marfa la prețuri preferențiale (foarte mici) în primul rând otomanilor. Ce le mai rămânea, dacă le rămânea, o puteau exporta în altă parte.

De obicei nu le mai rămânea nimic. Românii dădeau cantități uriașe de vite, cherestea, piatră și multe alte bunuri pentru repararea cetăților otomani și întreținerea armatelor sultanului. De parcă aceste lucruri nu au fost de ajuns, fanarioții jupuiau ce puteau pe seama localnicilor, în special a țăranilor. Și asta fiindcă numirea în domnie costa mult, la fel și păstrarea ei, iar banii trebuiau recuperați măcar parțial. Nu mai vorbim de faptul că fanarioții au adus corupția în Principate și toți oamenii lor cereau „peșcheș” pentru a rezolva problemele.

„Timpurile sunt în aşa fel încât şi poarta marelui vizir şi cei din jurul lui sunt nemărginit de lacomi şi toţi, până şi ciohodarii cei mai mici, sunt ca fiarele sălbatice”, precizau până și capuchehaiele lui Constantin Mavrocordat. În plus, era o stare de insecuritate totală. Familiile fanariote luptau pentru putere, pe teritoriul Principatelor se dădeau războaie nesfârșite între turci, austrieci și otomani, la care se adăugau bandiții la drumul mare, dar și cetele rebelilor otomani de la sud de Dunăre. Mai ales cele ale Pașei de Vidin, Pasvanoglu, de la finele secolului al XVIII-lea.  Mai multe detalii despre acest subiect, aici.