Un sondaj realizat în această vară de INSCOP Research în România a arătat că 66,2% dintre români îl considerau pe Nicolae Ceaușescu un bun lider, în ciuda naturii represive a regimului său. Doar 24,1% dintre respondenți au exprimat o opinie negativă. Chiar și comunismul în sine a fost perceput relativ favorabil: 55,8% dintre cei chestionați l-au considerat „un lucru bun pentru România”, comparativ cu 34,5% care nu au fost de acord, scrie publicația maghiară hungarianconservative.com.
În acest context, jurnaliștii maghiari au făcut o analiză a presei de limbă maghiară din România de la sfârșitul anilor 1980.
În centrul acestei analize se află o serie de interviuri puțin cunoscute, „Itthon, e hazában” (Acasă, în Patrie), scrise de Szenyei Sándor și publicate în Brassói Lapok (Documentele Brașovului) la sfârșitul anilor 1980.
Această alegere ar părea intuitivă în anumite aspecte și contraindicată în altele. În primul rând, Brașovul a fost epicentrul modernizării socialiste din România. S-a industrializat înainte de 1945 și, până în anii ’80, avea o populație numeroasă de muncitori industriali și fabrici uriașe în industria grea, scriu cei de la hungarianconservative.com.
„Pe de altă parte, Brassói Lapok era ziarul săptămânal al minorității maghiare locale, care locuia în satele din apropiere sau în oraș. Minoritatea maghiară din oraș și din județ în ansamblu reprezenta în jur de 10% – o comunitate relativ mică în comparație cu majoritatea dominantă românească. Cu toate acestea, chiar dacă considerăm această minoritate ca o subcultură semiclandestină în Brașov, unul dintre principalele lor produse culturale – Brassói Lapok – a oglindit și a reprodus îndeaproape tiparele ideologice impuse de instituțiile totalitare ale regimului”, descriu aceele vremuri jurnaliștii maghiari.
Interviurile din Brassói Lapok pot fi interpretate pe două niveluri. La prima vedere, ele reproduc tipul ideal de om al regimului: „muncitorul socialist model”, o figură care întruchipează disciplina, loialitatea și autoperfecționarea. Totuși, sub această formulă, ies la iveală fragmente din realitatea trăită – circumstanțe, perspective, identități. În acest sens, textele deschid o fereastră asupra dinamicii etnice și sociale a comunității maghiare din Brașov.
„Valoarea lor aparte constă în această dualitate: deși prezentau personalități locale recognoscibile – oameni cunoscuți în cercurile lor -, ele sugerau și că acestea ar fi putut fi poveștile oricui”, scriu cei de la publicația maghiară.
Rolul Brassói Lapok în comunitatea maghiară din Brașov
Când Brassói Lapok a apărut pentru prima dată în 1895, era puțin mai mult decât un buletin local pentru maghiarii din Țara Bârsei și satele înconjurătoare.
„Cu toate acestea, după modificările de frontieră din 1918, Brassói Lapok a devenit un forum crucial pentru politica minorităților, iar în anii interbelici – când industrializarea transforma rapid Brașovul – a ajuns la proeminență națională. Redactorii săi s-au implicat nu doar în dezbateri literare și politice, ci și în dilemele sociale presante ale maghiarilor din Transilvania. În 1940, ziarul a fost interzis, dar a fost reînviat sub numele de Új Idők (Timpuri Noi) în 1963. A reapărut sub numele său istoric în 1969, de data aceasta cu sprijinul Partidului Comunist Român. Până atunci, desigur, independența editorială era de neconceput. Ca orice altă publicație din România socialistă, Brassói Lapok a funcționat sub supravegherea partidului, redactorii săi fiind supuși cenzurii și supravegherii ideologice. Chiar și așa, ziarul a reușit – cel puțin parțial – să satisfacă nevoile comunității maghiare, oferind o platformă pentru preocupări comune și o aparență de identitate culturală”, spun jurnaliștii maghiari.
O dovadă a acestui rol este faptul că, la sfârșitul „domniei” lui Ceaușescu în 1989, Brassói Lapok s-a numărat printre puținele ziare care nu și-au schimbat numele. În memoria colectivă a comunității, acesta nu era considerat complet compromis de regim.
„Redactorii au urmat directivele partidului cu o disciplină necondiționată… Totuși, ziarul nu a devenit niciodată complet gol”
Desigur, realitatea este mai complexă – dar tocmai asta face ca Brassói Lapok să fie atât de relevant, spun cei de la publicația maghiară.
„Redactorii au urmat directivele partidului cu o disciplină necondiționată, iar Securitatea a menținut o prezență constantă în redacție. Totuși, ziarul nu a devenit niciodată complet gol. A continuat să publice știri locale, note culturale și articole de interes uman care au rezonat cu cititorii maghiari – suficient pentru a menține sentimentul că acesta era încă ziarul lor, chiar dacă era puternic restricționat”.
Presa din România socialistă funcționa sub un control politic strict. Persoanele intervievate nu puteau exprima nimic care să contrazică linia oficială, iar în unele cazuri, redacția însăși ar fi putut remodela materialul pentru a satisface așteptările ideologice. Totuși, o „fabricare” completă era puțin probabilă. Multe dintre persoanele prezentate erau bine cunoscute în comunitatea maghiară din Brașov, iar distorsiunile evidente ar fi subminat rapid ziarul.
„Fiecare poveste de viață… prezenta două portrete simultan: «muncitorul socialist model», loial și harnic, și individul din spatele măștii”
La prima vedere, interviurile din Brassói Lapok urmau o structură simplă. Fiecare text avea între cinci și șapte sute de cuvinte și începea cu o scurtă prefață care situa întâlnirea – de obicei la locul de muncă sau acasă al subiectului – înainte de a schița câteva trăsături personale. Aceste trăsături nu erau niciodată neutre; erau aliniate cu funcția profesională și menite să ilustreze un devotament exemplar.
„Unul dintre subiecte, Pál Liszka, secretar economic al comitetului de partid al companiei aeronautice (n.r. ICA Ghimbav), a fost prezentat ca cineva care „se plimbă de colo colo” la locul său de muncă – o imagine concepută nu doar pentru a transmite o stare de agitație, ci și pentru a întruchipa angajamentul socialist în mișcare. Fiecare poveste de viață prezenta astfel două portrete simultan: „muncitorul socialist model”, loial și harnic, și individul din spatele măștii, cu propriile dileme și aspirații. Persoanele intervievate au sugerat adesea această dualitate – tensiunea dintre așteptările colective și dorințele personale – chiar dacă rareori în termeni expliciți. Avansarea profesională, autoeducația, învățarea constantă și diligența au fost încadrate nu doar ca mijloace către succes, ci și ca valori în sine, internalizate ca scopuri demne de urmărit”, descriu jurnaliștii maghiari modul în care se scriau reportajele în ultimii ani ai comunismului.
Lecția morală era inconfundabilă. Munca, angajamentul și serviciul în folosul comunității nu erau prezentate ca surse de câștig material, ci ca valori existențiale. Pentru cititor, implicația era clară: progresul social depindea de autoperfecționare, loialitate față de colectiv și deschidere către noile tehnologii și forme de cunoaștere.
„Poveștile de viață erau ancorate în spații sociale care simbolizau triumful modernizării socialiste – mediul familial, școala, locul de muncă. Accentuând aspectele personale și particulare, textele au tradus modernizarea socialistă din slogan abstract în realitate trăită și ușor de înțeles. Adesea, ele au evidențiat implicarea culturală – teatrul de amatori, muzica, sportul, expresia artistică – complicând și mai mult portretele și lărgind rolurile sociale și motivațiile indivizilor expuși”, explică cei de la hungarianconservative.com.
Munca, angajamentul și serviciul în folosul comunității nu au fost considerate surse de câștig material, ci valori existențiale
Pe de altă parte, atât jurnalistul, cât și subiecții aparțineau comunității maghiare relativ mici din Brașov, unde aproape toată lumea se cunoștea după chip sau reputație.
În practică, această identitate consta în legături cu anumite instituții: cursuri de limba maghiară, asociații culturale și rețele intelectuale și sociale. Bisericile au jucat și ele un rol, deși viața religioasă nu putea fi prezentată public într-o lumină pozitivă, în special de către mass-media. Indirect, interviurile au arătat, de asemenea, că mulți dintre subiecți erau figuri proeminente, lideri sau modele în cadrul comunității lor, cunoscuți de cititori și aleși tocmai pentru aceste calități.
Luate împreună, reportajele din Brassói Lapok oferă o imagine vie a comunității maghiare din Brașov la sfârșitul anilor socialismului: cine erau liderii săi, ce realizări i-au distins și ce trăsături i-au făcut admirați.
„Totuși, un lucru lipsește în mod evident: recunoașterea explicită a existenței unei comunități maghiare. O astfel de recunoaștere ar fi contrazis linia partidului. Satele apăreau doar sub numele lor românești, chiar dacă în vorbirea de zi cu zi nimeni nu i-ar fi folosit. Termenii „maghiar” sau „minoritate maghiară” nu au apărut niciodată în scris. Ceea ce a ieșit la iveală a fost în schimb o realitate codificată, în care fețe familiare, școli și asociații culturale au înlocuit comunitatea care nu putea fi numită”, spun jurnaliștii maghiari.
„Și aici rezidă paradoxul și valoarea reportajelor. Chiar și în condiții de control politic strict, când fiecare cuvânt publicat purta amprenta cenzurii, seria de interviuri a reușit să funcționeze ca un spațiu de cvasi-libertate. Portretizând viețile unor indivizi care erau în mod clar membri ai unei minorități care oficial „nu exista”, seria a îndeplinit simultan cerințele ideologice ale regimului și le-a subminat în liniște”, concluzionează cei de la hungarianconservative.com care au analizat seria de interviuri publicate în Brassói Lapok în ultimii ani de comunism.
