Tranziția către viața adultă este, pentru mulți tineri, un proces fragil de descoperire a identității și a sentimentului de apartenență. Pentru Victoria, o tânără de 18 ani din Odesa, acest drum a fost brusc întrerupt de izbucnirea războiului. Într-o singură clipă, lumea ei s-a fragmentat, iar în locul siguranței firești a adolescenței s-a instalat o emoție greu de dus la o vârstă atât de fragedă: nesiguranța.
Victoria își amintește cu claritate prima lună de conflict, o perioadă dominată de teamă și eforturi constante de protecție. Mama ei a muncit zi și noapte pentru a crea un sentiment de siguranță, chiar și atunci când realitatea din jur devenea tot mai ostilă. În încercarea de a păstra o aparență de normalitate, bucătăria de la subsolul blocului s-a transformat în singurul lor adăpost sigur. Acolo, printre documente pregătite pentru orice eventualitate și sunetul constant al sirenelor, Victoria a învățat o lecție dură: cum să adoarmă cu frica prezentă în fiecare noapte, dar să găsească puterea de a se trezi dimineața cu un zâmbet și curaj reînnoit.
Decizia de a părăsi Ucraina a transformat copilăria Victoriei într-un exercițiu continuu de adaptare. Nu a fost vorba doar despre învățarea unei limbi noi, ci despre traducerea unor emoții, obiceiuri și rutine într-o realitate complet diferită. Drumul până în România a fost lung, iar sosirea în Brașov — orașul care le este astăzi cămin — a adus cu sine un nou set de provocări.
Când a ajuns în România, Victoria avea doar 15 ani și termina clasa a zecea online. Credea, cu speranța specifică vârstei, că șederea va fi temporară — câteva zile, poate săptămâni — până când lucrurile se vor calma și se va putea întoarce acasă, la Odesa. În urmă lăsase însă o parte esențială din identitatea ei: antrenamentele și competițiile de Combat Hopak, un sport aflat la granița dintre dans și arte marțiale. Era deja campioană și visa să devină mâna dreaptă a antrenorului său, păstrând vie amintirea verilor petrecute pe plajă, antrenându-se într-un ritm intens, într-o viață plină de sens și mișcare.
Primele zile în Brașov au fost copleșitoare. Fiecare interacțiune aparent banală devenea un obstacol greu de trecut. Un moment simplu a rămas însă profund întipărit în memoria ei: câțiva copii români au auzit-o vorbind ucraineană și au ales să i se adreseze direct în limba engleză. A fost un gest mic, dar cu un impact uriaș — un prim semn că este văzută, acceptată și binevenită.
Siguranța unui loc stabil a venit însă la pachet cu noi griji. Mama Victoriei și-a pierdut locul de muncă, iar presiunea financiară și emoțională a complicat și mai mult procesul de adaptare. În acest context, sprijinul social a devenit un punct de echilibru esențial.
La Centrul de primire pentru refugiați Katya din Brașov, Victoria a găsit mai mult decât asistență practică — a găsit o comunitate. Susținut de UNICEF, centrul a reprezentat un reper important pentru refugiații ucraineni, oferind spații sigure pentru copii, consiliere psihologică, activități de integrare, sprijin medical și produse alimentare, toate menite să redea un strop de normalitate în mijlocul crizei.
Interacțiunile cu voluntarii și participarea la activități au ajutat-o pe Victoria să navigheze începutul necunoscut, oferindu-i sentimentul că nu este singură. Treptat, viața familiei a început să se stabilizeze. Mama ei și-a găsit un nou loc de muncă, iar Victoria a reușit nu doar să își finalizeze studiile liceale, ci să facă un pas decisiv către viitor.
Astăzi, Victoria este studentă la o universitate din Brașov, unde studiază alături de o altă tânără din Odesa, devenită între timp o prietenă apropiată. Integrarea ei a prins contur odată cu viața academică, într-un mediu marcat de profesori empatici și colegi deschiși, care au susținut-o în acest nou început.
Deși cursurile universitare sunt în limba engleză, Victoria a urmat și cursuri de limba română la Centrul Katya — un pas care i-a oferit independență în viața de zi cu zi, de la deplasările cu transportul public până la conversațiile cu localnicii, care îi apreciază mereu efortul de a comunica. În paralel, și-a regăsit echilibrul prin muzică și sport, căutând un centru vocal și un club de lupte, iar în urmă cu un an și jumătate a reușit să își clarifice, la nivel profund, direcția pe care vrea să o urmeze.
Parcursul Victoriei este mai mult decât o reușită personală. Este dovada că, atunci când adolescenții beneficiază de sprijin real, experiențele traumatice pot fi transformate în reziliență. Continuarea traseului educațional i-a redat sentimentul de normalitate și i-a permis să înceapă să își contureze un viitor aici, în societatea românească.
Mesajul ei pentru alți copii aflați în situații similare este unul simplu și puternic:
„În primul rând, să nu vă fie frică și să aveți încredere în voi.”
Iar dorința Victoriei pentru poporul ucrainean rămâne una de solidaritate și forță interioară:
„Îmi doresc ca ucrainenii să fie puternici, curajoși și buni.”
Povestea Victoriei arată că, deși războiul poate lua aproape totul, nu poate anula capacitatea umană de a spera, de a se conecta și de a merge mai departe. Integrarea ei în România demonstrează că, prin solidaritate și acces la resurse, tinerii refugiați își pot recupera potențialul și pot construi un viitor stabil.
Încă de la izbucnirea conflictului, UNICEF a acționat pentru sprijinirea copiilor refugiați și a familiilor acestora, cu susținerea Biroului pentru Populație, Refugiați și Migrație (BPRM) din cadrul Departamentului de Stat al SUA. La Brașov, Centrul Katya rămâne un spațiu de siguranță și apartenență, unde niciun copil nu este nevoit să parcurgă singur drumul unui nou început.
