VIDEO Instrumente muzicale care au traversat generații și au păstrat farmecul vremurilor de odinioară pot fi admirate la Brașov: „O călătorie fascinantă printre sunetele de altădată care încă ne inspiră”
La Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov, colecția de instrumente muzicale vechi constituie o componentă esențială a patrimoniului cultural lăsat moștenire de această ilustră familie de cărturari, compozitori și publiciști. În cadrul muzeului există două săli dedicate muzicii: una cu instrumente muzicale, iar cealaltă îi este dedicată compozitorului și dirijorului George Dima.
Cultura muzicală din prima jumătate a secolului al XIX-lea era dominată de curentul romantic, care a adus mari înnoiri ale limbajului muzical. În raport cu secolele precedente, viaţa muzicală a secolului al XIX-lea s-a diversificat fără precedent. Publicul tradiţional de la curţile princiare şi palatele nobililor nu mai era singurul beneficiar al manifestărilor muzicale. Dezvoltarea vieţii muzicale s-a datorat perfecţionării instrumentelor, pianul ocupând primul loc datorită pătrunderii sale în muzica de casă şi în instituţiile de educaţie muzicală. Pentru cererile crescânde de partituri, apăreau şi se dezvoltau editurile muzicale, care comercializau cele mai variate transcripţii pentru pian ale marilor creaţii simfonice şi de operă, înlesnind astfel cunoaşterea lor de către cercuri cât mai mari de oameni.
Pianul, un instrument esenţial în educaţia artistică
„Dacă în secolele anterioare, diversitatea stilistică a creaţiilor muzicale la fiecare popor în parte era mai puţin conturată, în secolul al XIX-lea şcolile naţionale au îmbogăţit limbajul muzical şi au conferit culturii muzicale noi aspecte. La romantici, pianul căpăta un rol important în muzica de cameră. Deşi gustul pentru muzica instrumentală cultă era abia la început în primele decenii ale secolului al XIX-lea, surse mai concludente dovedesc existenţa unor comenzi de instrumente muzicale importate din Occident. Pe lângă piane, esenţiale pentru educaţia oricărei domnişoare şi pentru desfăşurarea concertelor private, se mai cumpărau şi alte instrumente, respectiv chitare, viori şi harpe, dar şi partiturile muzicale necesare. Dincolo de utilitatea sa specifică, pianul a reprezentat un instrument esenţial în educaţia artistică şi dezvoltarea culturală a elitelor indigene, un ferment stimulativ al sociabilităţii şi divertismentului din mediul privat şi un element distinctiv în ritualul reprezentării sociale. În casele intelectualilor români braşoveni se organizau petreceri cu muzică şi dans: baluri, nunţi, carnavaluri, reuniuni, serate. Se dansa: cadrilul, menuetul, polca, contradansul şi ROMANA”, a explicat Valer Rus, managerul Muzeului „Casa Mureșenilor” Brașov.
În această perioadă se constată pasiunea pentru audiţie, dar şi pentru compunerea muzicii culte. Tinerii muzicieni se formează la Viena, Paris, Berlin, Sankt-Petersburg sau Leipzig.
Piane, la Brașov, erau aduse de Carl Einschenk (1867-1951), constructor de orgi pentru biserici. Acesta efectua şi lucrări de întreţinere, reparaţie şi modificare a acestora. Şi astăzi firma Einschenk comercializează instrumente muzicale pe strada Nicolae Bălcescu nr. 50.
Pianul cu coadă scurtă a aparținut lui George Dima. Este de culoare roșiatică cu esențe de lemn de bubinga și mahon. La acest instrument au fost compuse multe din creațiile compozitorului. Marca „LAUBERGER & GLOSS WIEN = HOF-LIEFERANTEN = LONDON” este înscrisă deasupra claviaturii prin vopsire. Marca este multimedaliată, fiind firmă furnizoare a Casei Imperiale. Portativul de pe pupitru este traforat formând un decor simplu.
Pianul se sprijină pe trei picioare strunjite și canelate, prevăzute cu rotițe metalice. Instrumentul muzical este funcțional și este clasat în patrimoniul cultural național, la categoria Tezaur. Pianul este cel mai răspândit instrument muzical din lume. Sunetul este produs de corzi metalice fixate pe o placă de rezonanță de lemn, lovite cu ciocănele acoperite cu pâslă, prin intermediul unei claviaturi. Două-trei pedale metalice oferă posibilitatea obținerii unor efecte sonore speciale. Inventatorul pianului este considerat a fi Bartolomeo Cristofori, care a construit la Florența (Italia) primele instrumente, în jurul anului 1711. Astăzi, se construiesc patru tipuri de piane, de mărimi diferite, între care se distinge pianul mare de concert.
Bagheta de dirijat
Bagheta de dirijat = vărguță de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul. Șeful orchestrei este numit dirijor. Principala funcție a dirijorului este stabilirea ritmului, și, de asemenea, coordonarea părților tuturor instrumentelor între ele, creând un singur sunet al orchestrei. Dirijorul este situat la baza orchestrei, pe o mică platformă, de unde vede toți muzicienii și aceștia îi văd lui toate gesturile și expresiile faciale. În interpretarea muzicii, toate mișcările sale sunt extrem de importante pentru orchestră. Rolul dirijorului în muzica secolului al XIX-XXI este foarte important. Astăzi, acesta reglementează nu numai aspectele tehnice ale performanței muzicii, dar prezintă, de asemenea, propria sa interpretare a muzicii. În acest sens, dirijorul este un interpret cu drepturi depline.
Sarcinile principale ale dirijorului sunt stabilirea ritmului, asigurarea intrărilor corecte ale diferiților membri ai ansamblului și „modelarea” frazării, dacă este necesar. Pentru a-și transmite ideile și interpretarea, un dirijor comunică cu muzicienii săi în principal prin gesturi de mână și, de obicei, dar nu întotdeauna, folosind un băț. Poate folosi alte gesturi sau semnale, cum ar fi privirea interpreților implicați. Intențiile dirijorului sunt completate aproape întotdeauna de instrucțiuni verbale sau sugestii în timpul repetițiilor dinaintea spectacolului.
Modul obișnuit de a ține bagheta de dirijat este între degetul mare și primele două degete, cu mânerul în palmă. Bagheta este de obicei ținută în mâna dreaptă, deși unii dirijori stângaci o țin în stânga.
„Înainte de folosirea baghetei, ansamblurile orchestrale erau dirijate de la clavecin sau vioara I, de Battuta sau de arcuș. Battuta era un baston mare pe care dirijorul îl lovea de pământ, indicând ritmul și ritmul sunetului, însă sunetul lui deteriorând adesea sunetul muzicii. Dirijorii au început să folosească apoi și arcușuri de vioară sau bucăți de hârtie. Bagheta a început să câștige popularitate între 1820 și 1840. Primele baghete au fost baghete de lemn înguste și conice, care aveau o gravură de trei inele, care indicau mânerul.
Când controlează o orchestră, dirijorul, cu ajutorul bahetei, stabilește un model ritmic, prezintă introducerile și intensitatea dorită pentru toate instrumentele de orchestră. Cele două baghete expuse au aparținut compozitorului George Dima (1847-1925). Ambele au corpul din abanos. Una are capetele acoperite cu metal cizelat cu motive geometrice şi inscripţie în limba germană. Este datată: z. Fr. Eucl. 22/8.1885 și cu inscripţia: „Herrn G. Dima Mediascher Musik verein”. Cealaltă are capetele de argint decorat cu motive florale incizate şi monograma G.D. Central este inscripţionat pe metal: <<Corul de Doamne şi Domni al bisericei române din Cluj 23. IV. 1921>>”, a adăugat Valer Rus.
Armoniul, folosit deseori pentru a suplini orga
Un alt instrument muzical, care de data aceasta a aparținut compozitorului Iacob Petru Mureșianu (1857-1917) este armoniul, firma „T. Kotykiewicz P. Titz-Wien”. Acesta a fost deseori folosit pentru a suplini orga în ansamblul orchestral, mai ales în cel de operă. În orchestrele mici înlocuiește cu succes instrumente precum: flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot etc. Prin mișcări asincrone cele două pedale asigură sursa de aer care se înmagazinează în cele două burdufuri. Apăsând claviatura, aerul ajunge la ancii, punându-le în vibrație. În partea superioară a claviaturii pot fi montate 8-20 butoane, având rolul de timbre și registre, cu ajutorul cărora se pot obține sonorități ale unor instrumente din orchestra simfonică. După principiul de formare a sunetului, armoniul poate fi considerat un acordeon de mari dimensiuni. Timbrul armoniului este dulce, iar sonoritatea confesivă. A fost inventat în anul 1840 de Alexandre Fr. Debain.
„Înregistrarea vocii umane este și ea un capitol important din ceea ce înseamnă muzica universală. Acest moment este și el prezent în expoziția noastră prin expunerea unor astfel de aparate precum gramofonul și patefonul. La 8 noiembrie 1887, Emil Berliner obţinea brevet pentru „gramofon”, un aparat cu manivelă, care utiliza ca suport pentru înregistrare şi redare discul plat (placa). O spirală conţinând informaţia (sunetul) era fixată pe un suport, amplasat în centrul discului. Aceasta avea ataşat un ac, orientat perpendicular pe disc. Discul se rotea, cu ajutorul spiralei acţionate de manivelă, făcând posibilă deplasarea acului pe suprafaţa discului, dotat cu şănţuleţe cu adâncimi diferite în funcţie de intensitatea sunetului.
<<Citirea>> informaţiei conţinute de disc se făcea prin vibraţiile acestuia, care erau transmise pâlniei gramofonului. În expoziție este prezentat un gramofon, fabricat la începutul secolului XX, montat într-un corp de mobilă, tip scrin. La începutul secolului XX, a avut loc perfecţionarea gramofonului, pâlnia pentru amplificarea sunetului fiind înlocuită cu o cutie de rezonanţă – patefonul. Acesta, este un aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe discuri, prin mișcarea pe orizontală sau pe verticală a acului de patefon, care urmărește șanțul (tila) săpat în disc, mișcarea acului fiind transmisă diafragmei. Mecanismul aparatului este pus în mișcare printr-o manivelă. Creatorii acestui instrument sunt frații Pathé din Franța (1908). În expoziție este prezent un patefon de tip Klingsor”, a adăugat Valer Rus, managerul Muzeului „Casa Mureșenilor” Brașov.
Un alt instrument mecanic de reproducere a sunetelor muzicale (exclusiv instrumentale) este cutia muzicală. Aceasta reproduce sunetele prin utilizarea unor ace sau ale unor proeminențe, plasate pe un cilindru rotativ sau pe un disc metalic, astfel încât dinții (lamelele) unui dispozitiv (pieptene) de oțel să producă la atingere vibrații corespunzătoare notelor muzicale. Acționarea se face mecanic, cu arc sau cu manivelă. Toate aceste aparate de redare a sunetului foloseau discurile. Acest suport muzical era confecționat, la începuturi, din sticlă, apoi din zinc și în cele din urmă din ebonită. În expoziție este redată și evoluția suporturilor muzicale, fiind exemplificate discuri din metal, ebonită și vinil, benzi magnetofon, casete audio, C.D. player și iPad.
George Dima
S-a născut la Brașov în 28 septembrie 1847 ca fiu al negustorului Nicolae Dima și a lui Zoe Voinescu. Studiile le-a început la Brașov, unde a urmat școala elementară și gimnaziul la Școalele centrale greco-orientale române (astăzi, Colegiul Național „Andrei Șaguna”). La Viena a absolvit liceul real. Deoarece studiile tehnice erau la mare căutare, George Dima se înscria la Politehnică în 1866, în Karlsruhe. Însă, dragostea pentru muzică a învins și s-a dedicat studiilor muzicale.
A studiat: cu Heinrich Giehne (canto) la Baden, cu Otto Uffmann (canto) la Viena, cu Ferdinand Thiérot (armonie) la Graz, cu Carl Reinecke (pian, compoziție) și Salomon Jadassohn (armonie, contrapunct) la Conservatorul din Leipzig.
Și-a început cariera muzicală ca solist (bas) pe scenele operelor din Klagenfurt și Zűrich.
În anul 1874 revenea la Brașov unde a predat timp de patru ani la Gimnaziul Ortodox și Școala reală și comercială. În 1875 devenea dirijorul Reuniunii române de gimnastică și cântări.
S-a căsătorit cu Maria Florian, descendentă a familiei Ciurcu cu care a avut doi copii. La nici trei ani de la căsătorie i-a pierdut pe cei doi copilași și pe soția sa. Marcat de tragedie, Dima părăsea Brașovul natal.
În perioada 1878-1880 a continuat studiile la Conservatorul din Leipzig sub îndrumarea profesorilor: Fr. Riebling (canto), K.H. Reinecke (pian), W. Rust (orgă), Oscar Paul (istoria muzicii), I. Weidenbach (cânt coral). În 1881 s-a stabilit la Sibiu unde și-a continuat cariera muzicală. A fost dirijor și director muzical al Reuniunii române de muzică din Sibiu, profesor de muzică la Seminarul Andreian, dirijor al Societății Hermannstädter Männergesang Verein și profesor de muzică la Școala de fete „Astra”. În 1884 s-a recăsătorit cu Maria Bologa care a devenit principala sa colaboratoare artistică. Împreună au avut cinci copii.
Cei 19 ani petrecuți la Sibiu au constituit o valoroasă zestre de creație muzicală. Din această perioadă datează: balada pentru soliști, cor mixt și orchestră „Mama lui Ștefan cel Mare”, „Hora” pentru cor mixt și orchestră, piese corale laice și religioase, numeroase lieduri, „Liturghia pentru cor de bărbați”, „Liturghia I pentru cor mixt, în sol major”. La cererea insistentă a brașovenilor, a revenit la 1 septembrie 1899 și începea o rodnică perioadă de 17 ani cu răsunătoare triumfuri atât în domeniul creației cât și al interpretării artistice. A ocupat catedra de muzică la Școalele medii și superioare gr. or. române și la Școala comercială superioară românească, a preluat conducerea Reuniunii române de gimnastică și cântări, a corului Bisericii Sf. Nicolae din Schei și a Societății teatrale române „Reduta”. A participat la concerte și turnee de mare succes la: Sinaia (1904), București – Ateneul Român (1906), Sibiu (1907), Reghin (1910), Făgăraș, Rupea.
Din această perioadă datează: „Cantata” pentru soliști, cor mixt și orchestră, cantata „Salvum fac regem” pentru cor mixt și orchestră, baladele „Groza” și „Ștefan Vodă și Codrul”, „Curcile”, „A venit un lup din crâng”, madrigalele „Ziua ninge” și „Primăvara”, prelucrări de cântece populare și vechi melodii românești, precum și „Liturgia a II-a în la major, pentru cor mixt a Sf. Ioan Gură de Aur”, axioane, pricesne, colinde și cântece funebre. A avut strânse legături cu muzicienii Gavriil Musicescu, Iacob Petru Mureșianu, Nicolae Popovici, Paul Richter, Tiberiu Brediceanu, Augustin Bena, Dimitrie Popovici-Bayreuth, Nicolae Oancea, Marțian Negrea, Tudor Ciortea și cu poeții Andrei Bârseanu și George Coșbuc.
În timpul Marelui Război (iarna lui 1916-1917) s-a refugiat la Sinaia, Băicoi și București. Autoritățile ungare l-au acuzat de „colaboraționism” și l-au condamnat la 17 luni în închisorile din Brașov, Târgu Mureș și Cluj (1917-1918). În această perioadă a compus mai multe piese religioase și cântecul „Dorule, ortacule” pe versuri proprii. În iulie 1919 se întorcea la Cluj. Cu sprijinul lui Tiberiu Brediceanu, primea misiunea de înființare a Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică. Acesta era inaugurat în 28 martie 1920. În același an era numit membru al Comitetului de direcție al Operei Naționale din Cluj, prima operă de stat din România. Cu ocazia împlinirii a 40 de ani de activitate artistică și a 75 de ani de viață, Clujul a organizat festivități importante în onoarea marelui muzician. În 4 iunie 1925 s-a stins din viață, lăsând în urma sa o creație originală, unitară și reprezentativă ce numără peste 225 de titluri.
Sursa video: Muzeul „Casa Mureșenilor” Brașov
