FOTO Cum se urca în 1959 în Poiana Brașov, cu „autobuzul”, pe drumul vechi – singurul existent la acel moment. „Coborârea! Nu merg nicăieri!”.
Brașovenii și turiștii care vor să urce zilele acestea în Poiana Brașov au la dispoziție linia de transport în comun 20 a RAT Brașov sau mașina proprie (variantă folosită de cei mai mulți, din păcate). Pe drumul vechi se încumetă pe jos cei care vor să facă mișcare, să admire natura, fără „fițe”.
Puțini știu însă cum puteai ajunge acum 60-70 de ani în actuala stațiune montană, atunci la un început timid. În anii 50-60, traseul de pe „drumul vechi” era făcut de un fel de tanc semi-șenilat, cu bănci pentru pasageri, deschis la intemperiile climatice și la toanele șoferului/mecanic.
Unul dintre şoferii legendari ai Drumului Poienii a fost Zsidó András, ce a lucrat între anii 1949-1982 în transportul local din Braşov. Acesta a condus autobuze deschise cu tracţiune multiplă atât pe drumul vechi cât şi pe cel nou, între oraş şi Poiana Braşov, fiind renumit pentru îndemânarea şi forţa sa de muncă, în condiţii extrem de dificile.
Ca aspect fizic era inconfundabil, mai ales în timp ce stătea la volan: suplu, adus de spate, balansându-se amplu spre bordul maşinii, trăgea spectaculos de volan cu palmele sale prelungi, se contorsiona din mijloc după cum era drumul, avea aerul solemn al unui marinar aşezat la cârma vaporului său… Atenţia îi era complet absorbită de maşină şi niciodată nu-i lipsea de pe creştet basca.
„După ce timp de mulţi ani a condus autobuze deschise, pe vânt, frig, ploaie şi ninsoare, a fost apoi şofer titular şi pe autobuze moderne: Škoda-Karosa 706 RTO cu nr. 1991 (pe care l-a condus de nou şi până la casarea sa, 1967–1976, efectuând peste 1.500.000 km), apoi autobuzul IK-4 nr. 1866 (pe care l-a condus din iulie 1976 până la pensionare, în 1982, parcurgând peste 500.000 km fără reparaţie capitală)”, scrie într-o postare pe pagina de Facebook „Drumul Poienii Braşovului”.
Conform sursei citate, turistul maghiar Dr. Radnai István a pus pe hârtie amintirile sale despre cum a decurs în anul 1959 un drum la Poiana Braşov, cu autobuzul deschis 6×6 de tip Studebaker US-6 nr. 150 (asamblat în URSS în timpul războiului, prin licenţă SUA).
Cităm în continuare, în traducere, fragmente din memoriile turistului, care arată condiţiile în care se efectua transportul pe atunci:
„La capăt de linie [Prund] am coborât şi la câţiva metri stătea un transportor de tip militar, bătut-tocit, uzat rău, din care tocmai coborau pasageri. Aici erau şi vorbitori de maghiară şi, la întrebările noastre, am aflat că acesta era cursa pentru Poiana. Am ajuns la el şi l-am întrebat pe şofer, care ştia bine ungureşte, când pleacă maşina. N-a aşteptat mult până să ne spună că în acea zi nu mai urcă. Ne-am plimbat puţin, orientându-ne prin piaţă. Deodată se apropie taxatorul şi ne spune să urcăm, că ar mai face o tură. Ne-am aşezat cu bucurie în salonul deschis, pe nişte bănci din lemn murdare, cu gândul la frumuseţile naturii de văzut în Poiană, când ne trezeşte brusc şoferul de vârstă medie şi cu şapcă elveţiană… Plin de ulei, acesta a sărit din maşină ştergându-şi mâinile unsuroase de o cârpă şi, pe un ton nu tocmai delicat, a urlat: – Coborârea! Nu merg nicăieri! […]
Din păcate, primisem atât de puţini lei la schimb, încât, în afară de costul biletului nu am fi putut să-i plătim vreun bacşiş. Ca atare, am coborât din maşină cu mutre acre şi am plecat să admirăm minunata biserică Sf. Nicolae din apropierea pieţei, care ne ademenea cu turlele ei. Abia pornisem, că auzim şoferul maşinii de vis, autoritar şi supărat, de necontrazis, comandând din nou urcarea. […]
Ne-am dumirit că aceasta este o cursă regulată de stat, şi nu una privată, aşa cum se putea trage concluzia văzând starea maşinii. […]
Sus era un hotel uriaş, construit cu lemn, şi aer curat, sănătos – un peisaj magnific. Deodată, ne trezeşte din contemplare un zgomot, amintind de răpăitul unei mitraliere, apoi vedem un nor uriaş albăstrui şi simţim miros greu de gaze. Nu s-a întâmplat altceva decât că a pornit maşina noastră de vis… Înainte de a pleca, fac o poză maşinii, la repezeală, şi, neinspirat, îl rog pe şofer să ia o faţă mai prietenoasă, dar acesta se răsteşte la mine supărat:– Pentru doar 500 lei pe lună să mai şi pozez pentru matale?…
Maşina nu vrea însă nicidecum să pornească înainte, o dă mai întâi cu spatele, apoi înainte-înapoi de câteva ori. În fine, motorul mugeşte, tuşind şi scuipând, iar maşina porneşte cufundată în fum, cu noi la vale.”
