Mama Oara, cabaniera din Diham, a împlinit 84 de ani. „Un nume respectat de generații de iubitori ai muntelui”.
„Primarul Orașului Râșnov și Consiliul Local, în numele întregii comunități râșnovene, îi transmit un sincer și călduros „La mulți ani!” doamnei Maria Bordea – Mama Oara, care a împlinit frumoasa vârstă de 84 de ani.
Pe 17 aprilie 2026, s-au împlinit 60 de ani de activitate pe munte, o viață dedicată muntelui și oamenilor care îl iubesc. Pentru întreaga sa activitate și pentru legătura specială pe care a avut-o de-a lungul anilor cu muntele, Maria Bordea a fost desemnată Cetățean de Onoare al Orașului Râșnov.
Mama Oara este parte din povestea Râșnovului și un nume cunoscut și respectat de generații de iubitori ai muntelui.
Îi dorim multă sănătate, liniște sufletească, bucurii și cât mai mulți ani frumoși alături de familie și de comunitatea pe care a slujit-o cu atâta dragoste!”, atransmis cu această ocazie primarul orașului Râșnov, Horia Motrescu.
Povestea Mamei Oara, un nume respectat pe munte
Maria Bordea este de loc din Râşnov, aşadar om obişnuit cu muntele încă din fragedă pruncie. Poate de aceea nici n-a stat prea mult pe gânduri când în 1966 i s-a propus să devină cabanier la Vârful Omu:
„La Omu nu era cabanier, iar ITHR Sinaia – Întreprinderea de Turism, Hoteluri şi Restaurante – căuta de zor pe cineva care să administreze cabana, care era un simbol al Bucegilor. Prima cabană turistică s-a ridicat aici în secolul XIX. Cum-necum, ne-au întrebat şi pe noi, pe mine şi pe sotul meu, Gigi. Ş-am zis da. Atunci, în 1966, am urcat pe munte şi n-am mai coborât de acolo. Drumurile pe la casa din Râşnov sau prin alte locuri, pentru aprovizionare, nici nu le mai pun la socoteală. Muntele a devenit casa noastră”, spune Maria Bordea.
Cabana de la Vârful Omu, mai ales pe vremea aceea, nu era simplu de administrat. La fel ca în ziua de azi, se deschidea pe 1 aprilie şi se închidea pe 1 octombrie. Pe timp de iarnă, traseele către Vârful Omu sunt interzise, iar la 2.500 de metri altitudine nu era tocmai simplu să administrezi o cabană, indiferent de anotimp.
„Căram alimente cu spatele tocmai de la Cota 2000, unde urca telescaunul. De perioada petrecută la Vârful Omu sunt foarte legată, poate şi pentru că eram foarte tânără atunci. Mi-a plăcut enorm aici. Ţin minte că mergeam pe hornurile Văii Mălăieşti, de unde puteam să văd Râşnovul meu natal, ba îmi imaginam că văd chiar casa mea”, rememorează Maria Bordea.
Când adormi legănat de vânt la 2.000 de metri
În toamna 1966, soţii Bordea au lăsat cabana de la Omu pentru cea de la Caraiman. Aici au stat, până în 1970. Aflată la 2.025 de metri altitudine, cabana Caraiman, e un fel de poartă de intrare în platoul Bucegilor atunci când vii dinspre Buşteni, pe Valea Jepilor. De aici se deschid poteci spre Babele, Piatra Arsă sau spre Cruce. Priveliştea, mai ales în zilele limpezi, e fabuloasă. „Cabana era mică”, îşi aminteşte Maria.
„Era linişte, iar vântul bătea adesea atât de tare încât te legăna cu tot cu pat. Ba uneori aveam senzaţia că se leagănă cabana cu tot cu noi în ea”, spne Mama Oara.
Un Sisif modern
În 1970, Maria și Gigi Bordea au preluat cabana Babele. Pe atunci, zona era mult mai puţin populată. Nu exista telecabina, aşa că sus ajungeau doar cei ahtiaţi de drumeţie. Fie din Padina sau Peştera, fie dinspre Piatra Arsă, fie din Buşteni ori dinspre Vârful Omu. Montaniarzii de azi ar spune că totul era idilic, atâta vreme cât cei botezaţi “pantofari” nu aveau cum să ajungă sus în platou.
„Din 70 până în 79 am cărat apă de la Piatra Arsă la Babele ca un Sisif. În platou nu e fir de apă, iar conducta care astăzi alimentează releul de la Coştila, via Babele, nu fusese încă trasă. Apa s-a tras după 1979, iar iarna, când n-aveam cum să ne deplasăm din cauza zăpezii mari, topeam zăpada şi o beam cot la cot cu turiştii. Nici telecabină nu era pe atunci. Lucrările la cabină au început în 1973, s-au încheiat în 1977, iar inaugurarea s-a făcut în august 1978. Lucrările au fost conduse de nişte italieni, care veniseră cu experienţă mare din munţii lor. Am fost la inaugurare, împreună cu soţul meu, Gigi, şi cu oamenii de la staţia meteo. Gigi avea la el nişte votcă din care dădea la toată lumea, voia să prindă curaj. Se temea să nu pice telecabina cu noi. I-am luat sticla şi i-am zis că dacă e să pice, barem să murim treji”, povesteşte zâmbind Maria Bordea, într-un reportaj în 2020.
Acasă, la Diham
În 1979, soţii Bordea au primit propunerea să preia cabana Diham. N-au stat prea mult pe gânduri. S-au gândit că de la Diham vor putea să ajungă mai uşor acasă. Aveau deja copii, pe Codruţ şi pe Maria, şi era destul de complicat să se împartă între munca la cabană şi copii. Geografic vorbind, cabana Diham e mult mai aproape de Râşnov decât Caraiman, Babele sau Vârful Omu. Un om tânăr, antrenat, face de la Diham la Râşnov un ceas, un ceas şi jumătate pe vreme bună.
„Am zis să fim mai aproape de casă, de aia am acceptat să mergem la Diham”, spune Maria. “Mă gândeam că o să mă pot ocupa mai mult de copii, de Codruţ şi de Uca. A fost doar un vis, căci realitatea m-a contrazis. Munca la cabană nu te lasă să respiri. Eşti legat aici zi şi noapte. Mereu trebuie făcute reparaţii, trebuie să ai grijă de turişti, nu poţi să pleci pur şi simplu şi să pui lacătul pe uşă, ai o responsabilitate”.
Diham-Phoenix
2002 e un an pe care Maria Bordea l-ar şterge din memorie, dacă ar putea. Pe 2 decembrie, cabana a luat foc. De la un scurtcircuit produs în fasungul unui bec, i s-a spus. Maria nu pare convinsă nici în ziua de astăzi că aşa a fost, însă nu vrea să intre în amănunte. 2 decembrie 2002 a fost o zi de luni, aşa că la cabană nu mai erau turişti. Gheorghe Bordea era dus după provizii în Râşnov. La cabană era doar Maria:
„Eu nu cred în varianta cu scurtcircuitul becului, dar poate că aşa a fost să fie”, spune Maria împăciuitor, de parcă ar vrea să şteargă cu buretele coşmarul.
Au venit pompierii, i-au sărit în ajutor şi militarii de la unitatea de vânători de munte din apropiere, dar a fost prea târziu. Cabana s-a făcut scrum. Doi ani şi jumătate, Maria Bordea a locuit în grajd. N-a vrut să plece de la Diham.
„Cabana a ars pe 2 decembrie, iar de Crăciun serveam turiştii cu ceai, în grajd, alături de noi. Încă mirosea a ars. Totuşi, poate că incendiul ăsta a fost o încercare de la Dumnezeu. Spun asta pentru că ceea ce a urmat a fost un exemplu uluitor de solidaritate umană, de afecţiune, de bunăvoinţă. Vă daţi seama, că n-aveam cu ce bani să refacem cabana. La o cabană de munte nu câştigi ca la hotel, nici măcar ca la pensiune (NB. Un pat la Diham costa, în toamna 2019, 30 de lei). Şocul a venit în momentul în care au început să curgă donaţiile şi să ne trezim la uşă cu nenumăraţi oameni dispuşi să muncească benevol doar ca să reconstruim cabana. Am primit cele mai diverse donaţii imaginabile… de la bani, veniţi din toate colţurile lumii de la oameni care trecuseră pe la noi într-o anumită perioadă a vieţii lor, până la veselă, linguri, cărămizi, haine, piese de mobilier, lemn de construcţie, geamuri, hrană. Uite, de exemplu, Stanca, e profesoară în Braşov şi vine la Diham în fiecare vară cu un cârd de copii. Tatăl ei m-a ajutat cu materiale şi de la dânsul a prins gustul drumeţiilor pe munte. Cât era vremea bună veneau oamenii, stăteau la cort şi puneau umărul la lucrare. Unul era electrician, altul inginer constructor, altul bucătar, zidar etc. Un ghid de la BTT s-a apucat să facă o chetă şi i-a zis «Daţi un ban pentru Diham». A venit la mine apoi cu lista pe care erau trecuţi toţi oamenii care şi-au dorit ca Diham să nu moară. De aia, când s-a gătat cabana, am rebotezat-o Diham-Phoenix, pentru că a renăscut din propria cenuşă, exact ca pasărea Phoenix. Cabana de azi nu mai e doar a mea, e în egală măsură a oamenilor care au contribuit la refacerea ei. Şi au făcut asta pentru că Diham a fost mereu o fărâmă din viaţa lor şi aşa va rămâne, de aceea continuă să vină aici cu copiii si cu copiii copiilor lor. Diham e mai mult decât o cabană. Mereu aud dialoguri de genul “uite, tată, aici am fost eu în tabără, când eram de vârsta ta.…”, îşi amintea Mama Oara în 2020, cu lacrimi în ochi.
